Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

*****

Cuprins

6. Marxistul american

7. Marşul lung al stângii prin instituţii

8. Corectitudinea politică

9. Socialismul în Europa

10. Înșelați de trucurile diavolului

Referințe 

*****

6. Marxistul american

Când mișcarea de protest a tinerilor occidentali se afla în plină desfăşurare, în anii ’60, a existat un activist radical care le-a respins naivitatea, sinceritatea şi idealismul lor. “Dacă adevăratul radical constată că părul lung dă naştere unor bariere psihologice în comunicare şi organizare, atunci el îşi taie părul”, a spus el. Acesta era Saul Alinsky, un activist, organizator și autor care a devenit agitatorul “para-comunist” cu cea mai nefastă influenţă timp de zeci de ani.

Motivul pentru care denumirea cea mai potrivită pentru Alinsky ar trebui să fie „para-comunist” este că, spre deosebire de Vechea Stângă (stânga politică) din anii ’30 şi Noua Stângă (stânga culturală) din anii ’60, Alinsky a refuzat să-şi afirme idealurile politice. Viziunea sa asupra lumii consta în conceptele de „posesor”, „cei care au puțin și doresc să aibă mai mult” și „cei care nu au nimic”. El a cerut celor care „nu au nimic” să se răzvrătească împotriva „posesorilor” prin orice mijloace şi să acapareze bogăţia şi puterea pentru a realiza o societate absolut “egală”, distrugând, în acelaşi timp, sistemul social existent. A fost numit Lenin și Sun Tzu-ul stângii post-comuniste. ^[1]David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009), pp. 6, 16.

În afară de cultul său pentru Lenin şi Castro, Alinsky, și-a declarat devotamentul față de diavol. În cartea sa “Reguli pentru radicali”, publicată în 1971, într-un epigraf menţiona: “Să ne reamintim să acordăm o recunoaștere cel puţin în treacăt celui care a fost primul radical: din toate legendele noastre, din mitologie şi din istorie (şi cine poate şti unde se sfârşeşte mitologia şi începe istoria – sau cine poate face deosebirea între cele două), ştim că primul radical ce este cunoscut omului şi care s-a răzvrătit împotriva «establishmentului» (orânduirii – n.r) şi a făcut-o atât de eficient încât el, cel puţin, şi-a câştigat propriul său regat, a fost Lucifer“.

În Reguli pentru radicali, Alinsky şi-a prezentat în mod sistematic teoria şi metodele de organizare a comunităţii care folosesc mijloace fără scrupule pentru atingerea obiectivelor și obținerea puterii. Aceste reguli includ: “o tactică ce durează prea mult timp devine o piedică”; “mențineți presiunea”; “ameninţarea este, de obicei, mai înspăimântătoare decât lucrul în sine”; “ridiculizarea este cea mai puternică armă a omului”; “alegeți ținta, înghețați-o, personalizați-o și polarizați-o”. ^[2]Saul Alinsky, “Tactici,” Reguli  pentru Radicali: Un manual pragmatic pentru radicalii realiști (New York: Vintage Books, 1971).

Natura regulilor aparent seci ale lui Alinsky devine evidentă atunci când sunt aplicate în lumea reală. În 1972, în perioada războiului din Vietnam, George H. W. Bush, pe atunci ambasador al SUA la ONU, urma să ţină un discurs la Universitatea Tulane. Studenţii anti-război de la universitate i-au cerut sfatul lui Alinsky pentru a organiza un protest şi el a spus că formatul standard de protest ar avea drept rezultat pur şi simplu expulzarea lor. Așa că el le-a sugerat să poarte veşminte Ku Klux Klan şi, ori de câte ori Bush ar apăra războiul din Vietnam, ei ar aplauda și ar afișa placarde cu textul: “KKK îl sprijină pe Bush”. Studenţii i-au urmat sfatul și acesta a devenit un exemplu magistral de propagandă înșelătoare.^[3]Sanford D. Horwitt, Lăsați-i să mă numească radicali: Saul Alinsky, Viața și moștenirea sa (New York: Alfred A. Knopf, Inc., 1989), xv – xvi.

În 1964, Alinsky a elaborat planul de organizare a 2.500 de activişti pentru a ocupa toaletele din Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago, unul dintre cele mai aglomerate din lume, pentru a-l forța să-și oprească activitatea. Înainte de a-și realiza în mod efectiv planul, l-a divulgat autorităților din Chicago, care au fost nevoite să negocieze cu el, iar protestul nu a avut loc niciodată. ^[4]Eric Norden, “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”, New English Review, accesat la 17 aprile, 2020, https://www.newenglishreview.org/custpage.cfm?frm=189050&sec_id=189050.

Pentru a forţa Kodak, cel mai mare angajator din Rochester, New York, să recunoască organizația comunitară FIGHT ca reprezentant oficial al comunității negre din Rochester, Alinsky a adoptat o tactică similară. Profitând de o tradiţie culturală importantă în oraş – un spectacol al Orchestrei Filarmonice din Rochester –  Alinsky plănuia să cumpere o sută de bilete pentru activiştii săi, hrănindu-i, în prealabil, numai cu fasole. Ei și-ar fi ocupat locurile și ar fi distrus spectacolul datorită flatulenţei. Nici acest plan nu s-a realizat, dar tacticile lui Alinsky au forțat în cele din urmă pe Kodak să-i respecte cerințele.

Cartea lui Alinsky lasă impresia că acesta este un individ carismatic dar nemilos şi calculat. Modul lui de „organizare a comunităţii“ a fost, într-adevăr, o formă de revoluţie treptată.  Cu toate acestea, erau mai multe diferenţe între Alinsky şi predecesorii lui. În primul rând, atât Vechea Stângă, cât și Noua Stângă, erau cel puţin idealişti în retorica lor, în timp ce Alinsky a dezbrăcat “revoluţia” de spoiala idealistă şi a expus-o ca pe o luptă pentru putere. Atunci când își conducea antrenamentul pentru “organizaţiile comunitare”, el îi întreba în mod obişnuit pe cursanţi: “De ce vă organizaţi?” Unii spuneau că pentru a-i ajuta pe alţii, dar Alinsky răspundea țipând: “Vreţi să vă organizaţi pentru putere!”. În manualul de instruire pe care adepții lui îl studiau, Alinsky indica: “Nu suntem virtuoşi prin faptul că nu ne dorim puterea. […] Suntem cu adevărat laşi pentru că nu dorim putere” deoarece “puterea este bună… [iar] neputința este rea”. ^[5]Ryan Lizza, “Agitatorul”, The New Republic, 19 martie, 2007, https://newrepublic.com/article/61068/the-agitator-barack-obamas-unlikely-political-education

În al doilea rând, Alinsky nu acorda prea mare importanță tineretului rebel din anii ’60, care se împotrivea în mod public guvernului şi societăţii. El a subliniat că, ori de câte ori este posibil, cineva ar trebui să intre în sistem şi să aştepte oportunităţile de a submina din interior.

În al treilea rând, scopul final al lui Alinsky a fost acela de a submina şi de a distruge, și nu de a aduce beneficii vreunui grup. Astfel, în punerea în aplicare a planului său, a fost necesar să-și ascundă scopul real cu obiective localizate sau etapizate care erau aparent rezonabile sau inofensive în sine. Când oamenii erau obişnuiţi să se mobilizeze, era uşor să fie mobilizaţi pentru a acţiona spre obiective mai radicale.

În “Reguli pentru radicali”, Alinsky a notat: “Orice schimbare revoluţionară trebuie să fie precedată de o atitudine pasivă, afirmativă şi non-provocatoare faţă de schimbarea în rândul oamenilor noştri. […] Amintiţi-vă: odată ce organizaţi oameni în jurul unui lucru convenit de comun acord ca poluarea, atunci o masă organizată de oameni este în mişcare. De aici este un pas mic şi natural către poluarea politică, spre poluarea Pentagonului”.

Un lider al organizaţiei “Studenţii Pentru o Societate Democratică” care a fost profund influenţat de Alinsky a exprimat bine esenţa protestelor de radicalizare: “Problema nu este niciodată problema, problema este întotdeauna revoluţia”. După anii ’60 radicalii de stânga au fost profund influenţaţi de Alinsky şi întotdeauna au transformat răspunsul la orice problemă socială în nemulţumire față de status quo-ul general, ca o piatră de temelie pentru avansarea cauzei revoluţionare.

În al patrulea rând, Alinsky a transformat politica într-un război de gherilă fără restricții. În explicarea strategiei sale de organizare comunitară, Alinsky le-a spus adepţilor săi că trebuie să lovească organele senzoriale ale inamicului: “Mai întâi ochii: dacă aţi organizat o asociaţie vastă, bazată pe mase importante de oameni, organizați parade prin faţa duşmanului şi arătaţi-vă puterea fără ascunzişuri. În al doilea rând, urechile: dacă organizaţia voastră e slabă numeric, atunci faceţi ce a făcut Gideon: ascundeţi-vă membrii în umbră, dar produceţi vacarm şi gălăgie astfel încât cei care ascultă să creadă că sunteţi cu mult mai mulţi decât în realitate. În al treilea rând, nasul: dacă organizaţia voastră e prea mică chiar şi pentru a face zgomot, atunci împuţiţi locul”.

În al cincilea rând, Alinsky a subliniat folosirea celor mai rele aspecte ale naturii umane, inclusiv indolenţa, lăcomia, invidia şi ura. Uneori, participanţii la campaniile sale obţineau câştiguri minore, însă acest lucru i-a făcut mai cinici şi mai neruşinaţi. Pentru a submina sistemul politic şi ordinea socială a ţărilor libere, Alinsky se simțea fericit să-și conducă adepţii la faliment moral. De aici se poate deduce că, dacă ar fi ajuns cu adevărat la putere, și-ar fi tratat foștii tovarăși cu aceeași cruzime cu care au făcut-o liderii comuniști din țări precum Rusia sau China.

Zeci de ani mai târziu, două figuri proeminente din politica americană, care au fost profund influenţate de Alinsky, au ajutat la inaugurarea revoluţiei tăcute care a subminat civilizaţia, tradiţiile şi valorile americane. În acelaşi timp, protestele gen război de tip guerillă fără restricţii, care au fost susţinute de Alinsky, au devenit populare în America începând cu anii ’70 așa cum se vede prin mişcarea “Occupy Wall Street“, prin mişcarea Antifa şi aşa mai departe.

Este frapant să observăm că într-una dintre paginile introductive ale cărții “Reguli pentru Radicali”, Alinsky și-a exprimat „recunoștința față de primul radical”, Lucifer. Mai mult, într-un interviu acordat revistei Playboy cu puţin timp înainte de moartea sa, Alinsky a spus că, atunci când va muri, el va “alege fără rezerve să meargă în iad” şi va începe să-i organizeze pe “cei care nu au nimic” de acolo spunând: “Ei sunt genul meu de oameni”. ^[6]Eric Norden, “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”.

7. Marşul lung al stângii prin instituţii

În anii ’30, Antonio Gramsci, un comunist italian proeminent, a scris că pentru a submina societatea occidentală din interior, socialiștii trebuia să ducă un „război al poziției”, concept care ulterior a fost numit “lungul marș prin instituţii”. El a descoperit că era greu să incite o revoluţie pentru răsturnarea unui guvern legitim când oamenii încă mai aveau credință în Divinitate, așa că, pentru a face revoluţie, comuniștii aveau nevoie să se bazeaze pe un număr mare de soldaţi care împărtăşesc viziunea lor întunecată de moralitate, credinţă şi tradiţii. Deci, revoluţia proletariatului trebuie să înceapă cu subminarea religiei, a moralităţii şi a civilizaţiei.

După tulburările din anii ’60, rebelii care au incitat la revoluție au început să intre în mediul academic. Ei au obţinut diplome, au devenit cercetători, profesori, oficiali guvernamentali şi jurnalişti şi au intrat în societatea mainstream pentru a duce “lungul marș prin instituţii”. Astfel, ei s-au infiltrat şi au corupt instituţiile societăţii occidentale, care sunt cruciale pentru menţinerea societății occidentale. Acestea includ biserica, guvernul, sistemul educaţional, organele legislative şi judiciare, lumea artei, mass-media şi ONG-urile.

Există numeroase mijloace aparent legitime prin care indivizi fără scrupule sau grupuri pot distruge o societate liberă din interior. Pentru ca democrația să fie eficientă, oamenii trebuie să fie înclinați spre virtutea civică și să posede un anumit standard moral. Începând cu anii ’60, Statele Unite au fost ca un pacient bolnav, care nu poate identifica cauza. Ideile para-marxiste s-au infiltrat profund în societatea americană și se răspândesc practic necontrolate.

Printre numeroasele strategii revoluţionare care au fost prezentate, strategia “Cloward-Piven” propusă în 1966 de doi sociologi de la Universitatea Columbia (care erau și membri ai Socialiștilor Democrați din America) a devenit printre cele mai cunoscute. Conceptul central al strategiei Cloward-Piven este creșterea artificială a sistemului de protecţie socială pentru a forţa intrarea statului în faliment. Autorii au declarat că, deoarece numărul de persoane eligibile pentru beneficii sociale este cu mult mai mare decât numărul persoanelor care primesc în realitate beneficii,  era posibilă epuizarea rezervelor statului prin încurajarea oamenilor să solicite beneficii în masă. Prin urmare, guvernul unui stat ar fi obligat să intervină pentru „salvarea” și reforma sistemului, aceasta conferindu-i guvernului și mai mult control și astfel îndreptându-se către un sistem socializat.

Organizaţia Naţională a Dreptului de Asistenţă Socială (acronimul în engleză este NWRO – n.trad.), activă din 1966 până în 1975, a încercat să implementeze această strategie după ce războiul împotriva sărăciei al președintelui Lyndon B. Johnson era în curs desfășurare. Potrivit statisticilor, între 1965 şi 1974, numărul familiilor monoparentale care au primit beneficii a crescut de la 4,3 milioane la 10,8 milioane – mai mult decât dublu. În 1970, 28% din bugetul anual al oraşului New York a fost alocat pentru cheltuieli sociale. Din anii ’60 până în ’70, numărul persoanelor care au primit beneficii în New York a crescut de la 200.000 la 1,1 milioane. “La începutul anilor ’70, la fiecare două persoane care lucrau în economia privată a orașului, o persoană era pe listele de asistență socială din New York”,  a scris jurnalistul Sol Stern în City Journal. În 1975, efectiv, orașul New York a intrat în faliment. ^[7]David Horowitz și Richard Poe, Partidul din umbră: Cum George Soros, Hillary Clinton și Radicalii anilor ’60 au acaparat controlul Partidului Democrat (Nashville, Tennessee: Nelson Current, … Continue reading

Exemplul Cloward-Piven din New York poate fi considerat o implementare a teoriilor lui Alinsky, mai exact că radicalii ar trebui “să-și oblige duşmanul să-şi respecte propriile reguli”, adică dacă regulile spun că orice persoană eligibilă poate primi ajutor social, forțarea „inamicului” să-și respecte propriile reguli ar conduce la faliment fără organizarea unei acțiuni prea ostilă a radicalilor.

W. Cleon Skousen a scris în cartea sa “The Naked Communist“ că unul dintre cele 45 de scopuri ale comuniştilor constă în “capturarea unuia sau a ambelor partide politice în Statele Unite”. Partidul Comunist a văzut că acest lucru poate fi realizat prin utilizarea unui număr mic de oameni și prin organizarea acestora pentru crearea de „crize” și „revoluții” care ar putea fi utilizate în beneficiul Partidului. Lenin a spus, odată, că sindicatele sunt “curelele de transmisie ale Partidului Comunist la mase”. ^[8]V. I. Lenin, “Proiect de disertație despre rolul și funcțiile sindicatelor în cadrul noii politici economice”, în Lenin Collected Works, vol. 42 (Moscow: Progress Publishers, 1971), … Continue reading Comuniştii au constatat că, atâta timp cât controlează sindicatele, ei controlează un număr mare de voturi. Atâta timp cât controlau voturile, puteau să-i determine pe oficialii aleşi şi pe parlamentari să le facă voia. Muncitorii obișnuiți sunt obligați să se alăture sindicatelor pentru a-și menține drepturile și interesele de bază, devenind astfel pionii sindicatelor. Un principiu identic funcționează atunci când se plătesc taxe de protecție sindicatelor crimei organizate.

Realizatorul de film și cercetătorul Trevor Loudon explică modul în care entitățile comuniste folosesc sindicatele și alte grupuri ca și canale pentru implementarea politicilor lor și deturnarea țărilor democratice.

În primul rând, entitatea comunistă locală sau străină își stabilește agenda, de exemplu, prin întărirea legislației muncii, implementarea unui curriculum școlar mai socialist sau relaxarea sancțiunilor comerciale împotriva Cubei. În al doilea rând, comuniștii și aliații lor socialiști adoptă aceste politici ca politici ale sindicatelor. Sindicatele exercită apoi presiuni asupra Partidului Muncii local, Partidului Socialist sau Partidului Democrat să adopte aceste politici sindicale ca fiind proprii. “Deoarece sindicatele controlează efectiv aceste partide majore, adesea procesul nu este  atât de dificil”, a scris Loudon în 2014. Prin urmare, pe măsură ce politicile comuniste devin politicile sindicatelor, ele devin la rândul lor politici “convenționale” de partid. “Acest proces a fost realizat de nenumărate ori în întreaga lume”, a scris Loudon. ^[9]Trevor Loudon, „Comunism / Socialism: Dușmanii dinăuntru”, Raportul Schwarz, voi. 54, nr. 7, iulie 2014, Lenin Collected Works, vol. 42 (Moscova: Progress Publishers, 1971), 374–386, Arhiva … Continue reading

Comuniştii şi cei care acţionează din ignoranță în numele lor încearcă să submineze sistemul politic şi social al societăţilor libere în toate modurile posibile. După decenii de planificare şi funcţionare comuniste, guvernele şi societăţile din Statele Unite şi ţările occidentale au fost grav erodate.

8. Corectitudinea politică

Ţările comuniste au exercitat întotdeauna un control strict asupra discursului şi al gândirii. Începând cu anii ’80, o altă formă a acestui tip de control a apărut în Occident. “Poliţia gândirii” foloseşte stindardul “corectitudinii politice” pentru a acţiona necontrolat în mass-media, în societate şi în sistemul educaţional, folosind sloganuri şi critici în masă pentru a restrânge libertatea de expresie şi gândirea. Deși mulți au recunoscut incorectitudinea inerentă a controlului său, ei nu i-au înțeles originea ideologică.

Expresii precum “corectitudinea politică”, împreună cu “progresul” şi “solidaritatea” au fost folosite de mult timp de partidele comuniste. Sensul lor superficial este evitarea utilizării limbajului discriminatoriu faţă de minorităţi, femei, persoane cu handicap şi altele. Cu toate acestea, consecința ascunsă a corectitudinii politice este clasificarea persoanelor în grupuri, în funcţie de statutul de victimă neajutorată. Prin urmare, cei mai oprimaţi ar trebui să beneficieze de cel mai mare respect şi curtoazie. Această judecată, făcută exclusiv pe identitatea unei persoane, neluându-i în considerare conduita individuală și talentul, este baza a ceea ce se numește „politica de identitate”. Acest stil de gândire este extrem de popular în Statele Unite și în alte țări occidentale.

Acest tip de clasificare este identic cu ceea a apărut în China unde indivizii erau clasificaţi ca aparținând „celor cinci clase de roșu” sau “celor cinci clase de negru”, în funcţie de avere și de statutul lor social înainte de revoluţie. Partidul Comunist Chinez a eliminat şi a asuprit proprietarii de pământ şi capitaliştii din cauza statutului lor de clasă „greșit”, a atacat intelectualii cu apelative precum “intelectuali împuțiți” şi a scandat că “cei săraci sunt cei mai deştepţi, nobilii cei mai proşti”.

Diferențele de statut politic și socio-economic între diferite grupuri provin din motive istorice complexe și nu pot fi explicate pur şi simplu ca opresiune. Dar corectitudinea politică stabilește o reprezentare binară fixă în mintea oamenilor, afirmând că numai cei care manifestă simpatie pentru „victimele” desemnate și dispreț pentru „asupritori” ar trebui să fie consideraţi morali, în timp ce cei care se abat de la aceasta sunt acuzaţi că sunt rasişti, sexişti, homofobi, antiislamici şi aşa mai departe.

Corectitudinea politică a fost susținută de multe guverne occidentale și ONG-uri pentru promovarea unei agende de stânga. În unele țări, definiția legală a „discursului de ură” a fost semnificativ extinsă, iar penalitățile pentru acest discurs sunt acum aplicate în toate școlile, mass-media și internet. ^[10]Pinkoski, Nathan. 2018. “Jordan Peterson Este un Sprijin pentru Dreapta și Comutarea Stângii pe Expresia Liberă” The Federalist. February 2, … Continue readingAceste restricții generale ale libertății de exprimare apropie societățile democratice de restricțiile controlului gândirii exercitate de statele comuniste.

În aceste zile, stânga abuzează de corectitudinea politică, încercând să-i priveze pe alţii de a avea un mijloc legitim de a se face auziți. Acest lucru a devenit mai pronunțat după alegerile prezidențiale din 2016 din SUA, când mass-media, organizații și mediul academic de stânga s-au mobilizat pentru restricționarea și reducerea la tăcere a susținătorilor președintelui Donald Trump. Mitinguri de protest au izbucnit în marile orașe, iar încălcările libertăţii de exprimare au devenit frecvente. Universitățile, care se presupune că sunt bastioane ale gândirii și libertăţii de expresie, au devenit centre de îndoctrinare radicală. Alte organizaţii care acționează sub stindardul opoziției împotriva discursului de ură au etichetat grupurile conservatoare obișnuite drept „grupuri de ură”, iar autori conservatori și cercetători au fost amenințați după ce au fost invitați să vorbească sau să participe la diverse evenimente.^[11]Stanley Kurtz, “Haosul Campusului: Reprimări zilnice pentru o Săptămână,” National Review, 12 october, 2017, … Continue reading

În martie 2017, sociologul american Charles Murray a fost invitat să vorbească la Middlebury College din Vermont. În timp ce încerca să vorbească, cei peste patru sute de protestatari care se înghesuiau în cameră îl batjocoreau și vociferau, împiedicându-l să se facă auzit. Mai târziu, în timp ce ieșea din campus, protestatarii l-au înconjurat pe el și pe un profesor care-l însoțea, împingându-i și alungându-i. Profesorul care-l însoțea a fost dus la spital cu o rană la gât.

În septembrie 2017, o apariţie planificată a autorului conservator Ben Shapiro, invitat să vorbească la “Săptămâna Libertății de Expresie” la Universitatea Berkeley din California, a fost întâmpinată cu amenințări de provocare a unui conflict violent de către grupul extremist de extremă stânga Antifa. Zeci de ofițeri de poliție din Berkeley stăteau pregătiți în echipament anti-revoltă, în timp ce elicopterele de poliție patrulau pe deasupra. Se estimează că măsurile de securitate au costat peste 600.000 de dolari. ^[12]Andrew O’Reilly, “Protestele Antifa reprezintă costuri de securitate ridicate pentru săptămâna libertății de exprimare de la Berkeley, dar cine plătește factura?” Fox News, September … Continue reading

În mod ironic, un eveniment care a marcat începutul mişcării studenţeşti, în 1964, a fost organizat la Berkeley ca mijloc de luptă pentru libertatea de exprimare. După o lună, în octombrie, când Shapiro era invitat să vorbească la Universitatea din Utah, un grup de studenți au promis că vor închide evenimentul. Un reporter l-a întrebat pe un protestatar tânăr student – liderul grupului care încerca să-l împiedice pe Shapiro să vorbească – cum rămâne cu primul amendament. Studentul a răspuns: „Nu-mi pasă. Nu cred că mai este un document relevant în acest moment”. ^[13]“Conservatorul Ben Shapiro spune că corectitudinea politică produce nebunie“, ABC News, october 20, 2017. … Continue reading

În martie 2018, profesorul titular Amy Wax de la Facultatea de Drept a Universității din Pennsylvania, a fost demis din unele funcții didactice, după exprimarea unei opinii incorecte din punct de vedere politic în timpul unui interviu cu un profesor de la Universitatea Brown. Wax a spus că absolvenții negri „rar” termină printre primii. ^[14]Jessica Schladebeck, “Profesorul Penn își pierde dreptul de predare pentru că spune că studenții negri ‘rar’ iau note mari”, New York Daily News , 15 martie … Continue reading

Corectitudinea politică și restricțiile asupra libertăţii de exprimare promovate de stânga nu au scopul de a încuraja o dezbatere normală între oameni cu puncte de vedere diferite; ele sunt arme ideologice folosite de cei cu intenții rele. Corectitudinea politică este „poliția gândirii” a spectrului comunist menită să înăbușe dizidența și să ascundă adevărul.

9. Socialismul în Europa

Toată Europa – nu numai țările din Europa de Est – este dominată de comunism. Țările non-comuniste din Europa de nord, Europa de sud și din Europa de Vest promovează și găzduiesc în mod intenționat sau neintenționat ideologii și politici comuniste. A spune că Europa se află „în mâinile inamicului” nu este o exagerare.

Internaţionala Socialistă este cea mai mare organizație politică internațională mondială, compusă din peste 135 de partide și organizații politice. Organizația a luat naștere din cea de-a Doua Internaţională, fondată de Engels în 1889. Socialiștii timpurii includeau oameni, precum Karl Johann Kautsky și Eduard Bernstein, care promovau reforma progresivă. La momentul înfiinţării celei de-a Doua Internaţionale, existau peste 100 de partide politice în întreaga lume, fondate pe marxism. Dintre acestea, în ţările respective, 66 erau partide de guvernământ care au aderat la socialism. Numele “Internaţionala Socialistă” îşi are originea în 1951.

Astăzi, multe partide socialiste descendente din a Doua Internațională există în toată Europa, iar multe dintre ele își conduc țările respective.

Partidul Socialiștilor Europeni, înființat în 1992, este activ în Parlamentul European și este asociat cu Internaționala Socialistă. Membrii acesteia sunt partidele social-democrate ale UE și țările învecinate, inclusiv Marea Britanie. Membrii săi  activează în majoritatea organizațiilor europene de vârf, inclusiv în Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European. Partidul Socialiștilor Europeni este compus în prezent din 33 de partide, 12 membri asociați și 12 observatori, în total 57 de partide politice din întreaga Uniune Europeană, Marea Britanie și Norvegia. Principalele sale obiective sunt „formarea politicilor europene progresiste” și dezvoltarea unei cooperări strânse între partidele membre, grupurile parlamentare și altele asemenea. În esenţă, funcţionează pentru a promova energic cauza socialistă.

Principiile directoare ale Partidului Laburist din Marea Britanie se bazează pe socialismul fabian. După cum s-a discutat anterior, socialismul fabian este pur şi simplu o altă versiune a marxismului, dar subliniază folosirea unor metode treptate pentru a realiza tranziţia de la socialism la comunism. De asemenea, susţine impozitele ridicate, beneficii sociale mari şi alte idei socialiste. În ultimele decenii, Partidul Laburist a devenit de multe ori partidul de guvernământ al Angliei şi a pledat mereu pentru ideile fabiane socialiste.

Partidul Comunist Britanic a fost, de asemenea, foarte activ în încercarea de a influenţa politica britanică, editându-și propria publicaţie Daily Worker (redenumit Morning Star în 1966). Partidul Comunist Britanic a fost înfiinţat în 1920, iar în perioada apogeului său politic, membrii de partid au fost aleşi în Camera Comunelor. La începutul alegerilor din Anglia din 2017, Partidul Comunist Britanic a anunţat brusc că intenţionează să sprijine liderul politic al stângii, Partidul Laburist. Acest politician, care a condus Partidul Laburist din septembrie 2015 a petrecut 40 de ani promovând politici socialiste care includeau și naţionalizarea activelor și eforturi anti-război. Când un reporter al BBC l-a întrebat despre opiniile lui despre Marx, acesta l-a lăudat pe Marx ca fiind un mare economist şi o “figură fascinantă care a observat multe lucruri şi de la care putem învăţa multe lucruri”.

Partidul Social Democrat Suedez, partidul de guvernământ din Suedia, este membru al Internaţionalei Socialiste. În decursul mai multor decenii în care a condus ţara, a promovat ideologiile socialiste ale egalităţii şi bunăstării sociale. Unul dintre liderii Partidului Socialist din Franța a fost ales președinte în 2012. Partidul este de asemenea membru al Internaționalei Socialiste și al Partidului Socialiștilor Europeni. În Italia, Antonio Gramsci, veteran comunist, nu numai că a înfiinţat Partidul Comunist din Italia, în 1921, dar a deţinut și funcţia de secretar general. Până în anii ’90, Partidul Comunist din Italia a fost foarte activ, pentru o lungă perioadă de timp menţinându-şi poziţia de cel de-al doilea mare partid politic. În 1991, partidul a fost redenumit Partidul Democrat al Stângii și acum face parte din coaliția de guvernare. Alte țări europene, precum Spania și Portugalia au partide politice comuniste cu o influență semnificativă. Germania nu face excepţie; este locul de naştere al lui Marx şi Engels, şi locul de obârșie al Școlii de la Frankfurt, un alt bastion al marxismului.

10. Înșelați de trucurile diavolului

Oriunde ajunge comunismul, este însoţit de violenţă, minciuni, război, foamete şi dictatură. Întrebarea este: “De ce există încă atât de mulţi oameni care ajută din toată inima diavolul să-şi răspândească minciunile, și chiar devin instrumentele lui obediente și fanatice?”

Sociologul american Paul Hollander, în cartea sa din 1981 “Pelerinii Politici: Călătoriile intelectualilor occidentali în Uniunea Sovietică, China și Cuba“, a istorisit poveştile multor intelectuali tineri fermecaţi de comunism. Acestor tineri “pelerini” politici nu le-au fost prezentate niciunul dintre abuzurile oribile care aveau loc în timpul vizitelor lor. La întoarcerea în țările lor au scris cu entuziasm cărţi care glorificau sistemul socialist. ^[15]Paul Hollander, “Pelerini Politici” (New York: Oxford University Press, 1981).

În Statele Unite, de exemplu, oamenii au fost atrași de comunism, sau constrânși, din diverse motive. Mulți dintre primii lideri și membrii ai Partidului Comunist al SUA erau imigranți din Rusia și din țările Europei de Est. Starea lor economică era precară şi le era greu să se amestece în comunitate. Astfel, ei s-au alăturat partidului, în principal datorită influenţelor din ţara lor.

După Marea Depresiune, influenţa marxismului în Vest a crescut dramatic, și aproape întreaga clasă intelectuală din Occident a început o întoarcere spre stânga. Numeroşi intelectuali au mers să viziteze Uniunea Sovietică, și după ce s-au întors, au avut prezentări şi au scris cărţi care promovau ideologia comunistă. Cei implicaţi au inclus mulţi gânditori influenţi, scriitori, artişti şi reporteri.

Generaţia “Baby Boomer” a intrat în colegiu în anii ’60, crescând în timpul afluenţei postbelice, totuşi a fost condusă pe căi greșite de ideologiile comuniste strâmbe, preluând alte poziţii anti-culturale, care au luat forma protestelor anti-război, a feminismului şi a multor lucruri asemănătoare. Următoarea generaţie de studenți a învățat lucruri de stânga direct din manuale, pentru că profesorii lor erau “titulari radicali” – astfel “ lungul marș al comunismului prin instituţii”  a reușit în cele din urmă să înceapă un ciclu menit să se reproducă şi să se auto-întreţină permanent.

În cartea “Maeștrii Înșelăciunii“, directorul FBI, J. Edgar Hoover, al cărui mandat a durat 37 de ani, a clasificat activiştii comunişti în cinci niveluri de control al gândirii: membrii deschiși ai partidului (membrii înregistrați ai Partidului), membri de partid clandestini (cei care acționează ca influență ascunsă a agendei comuniste), simpatizanţi (cei care nu sunt membri ai Partidului, dar deseori aleg să completeze munca partidului), oportunişti (sprijinind comuniştii de dragul propriului interes) şi dupes (cei înşelaţi – victime inocente care nu știu că se află sub controlul gândirii comuniste). ^[16]J. Edgar Hoover, “Maeștrii Înșelăciunii” (New York: Henry Holt and Company, 1958), 81-96.

În realitate, există foarte puţini activişti comunişti extrem de răi şi îndârjiți. De fapt, este mult mai probabil că majoritatea oamenilor controlați de gândirea comunistă au fost pur şi simplu traşi pe sfoară.

Jurnaliștii americani John Silas Reed și Edgar Snow au jucat roluri majore în promovarea ideologiei comuniste în întreaga lume. Reed, autorul cărții “Zece zile care au șocat lumea“,  este unul dintre cei trei americani care a fost îngropat în Necropolisul din Zidul Kremlinului, ceea ce înseamnă că el însuşi era un activist comunist. Descrierea pe care a făcut-o Revoluţiei din Octombrie nu a fost o raportare obiectivă a evenimentelor reale, ci o propagandă politică atent elaborată.

Snow, autorul cărții “Steaua roșie deasupra Chinei”, a fost un simpatizant al comunismului, a cărui strălucită portretizare a conducerii PCC a lăsat o impresie profundă asupra multor americani. În 1936, el a călătorit în fortăreața PCC-ului din Bao’an, în provincia de nord Shaanxi, și a realizat interviuri cu Mao Zedong despre cauza revoluționară. Snow a fost folosit ca un instrument de către PCC pentru a-şi  transmite discursul său publicului internațional.

Iuri Bezmenov, fost spion al KGB, şi-a amintit experienţa de a primi “prieteni” străini atunci când activa ca spion. Programul lor era aranjat parţial de Serviciul de Informaţii Externe al Uniunii Sovietice. Vizitele lor la biserici, şcoli, spitale, grădiniţe, fabrici şi multe altele erau pre-aranjate. Fiecare dintre vizitatori întâlnea un comunist sau o persoană de încredere din punct de vedere politic,  care erau antrenaţi pentru a se asigura că vor vorbi la unison despre Partid. În 1967, o revistă americană importantă, Look, a trimis jurnalişti în Uniunea Sovietică să facă un reportaj. Vorbind despre articolele jurnaliștilor din revistă, Bezmenov a spus: „De la prima pagină până la ultima pagină, au fost un pachet de minciuni: clișee de propagandă care au fost prezentate cititorilor americani ca opinii și deduceri ale jurnaliștilor americani. Nimic nu poate fi [mai departe] de [adevăr] ”. Astfel, propaganda sovietică a fost distribuită publicului american de o revistă americană.

Bezmenov a spus că mulţi jurnalişti, actori şi sportivi renumiţi pot fi scuzaţi de faptul că nu au văzut realitatea în timpul vizitei în Uniunea Sovietică, dar comportamentul multor politicieni occidentali a fost de neiertat. Acești corupţi moral au țesut minciuni şi au dorit să coopereze cu comuniştii sovietici pentru propria lor reputaţie şi profit, a spus el. ^[17]Tomas Schuman (Yuri Bezmenov), “Lipsa ‘Novoste’ este o știre bună”  (Los Angeles: Almanac, 1985), 65–75.

În cartea “Puteți încă avea încredere în comuniști… să fie comuniști“, dr. Fred Schwartz a analizat de ce unii tineri intelectuali au fost ademeniţi de comunism. El a enumerat patru motive: dezamăgirea faţă de capitalism; credinţa într-o filosofie materialistă a vieţii; aroganţa intelectuală și o nevoie religioasă neîmplinită. Aroganţa intelectuală se referă la experienţa tinerilor în vârstă de aproximativ 18-20 de ani care cad uşor pradă propagandei comuniste din cauza înţelegerii lor parţiale a istoriei, a aroganței lor, a resentimentului anti-autoritar și din cauza nemulțumirilor față de familie și patrimoniul național. “Nevoia religioasă neîmplinită” se referă la faptul că toată lumea are un fel de impuls religios intern, care îi determină să se transceandă. Cu toate acestea, ateismul şi teoria evoluţiei ce le-a fost instilată în şcoală a făcut imposibilă obţinerea satisfacţiei din religia tradiţională. Fantezia comunistă a “eliberării întregii omeniri” profită de această nevoie umană latentă şi joacă rolul unei religii false. ^[18]Fred Schwartz și David Noebel, “Puteți încă avea încredere în comuniști… să fie comuniști“ (și socialiști și progresiști)” (Manitou Springs, Colo.: Christian … Continue reading

Intelectualii au tendința să se lase păcăliţi de ideologiile radicale. Un astfel de fenomen a atras atenţia savanților. În cartea sa publicată în 1955, “Opiumul intelectualilor“, filosoful și sociologul francez Raymond Aron a subliniat că, pe de o parte, intelectualii din secolul al XX-lea au criticat sever sistemul politic tradiţional, dar, pe de altă parte, au tolerat generos sau chiar au privit îngăduitor dictatura şi au închis ochii la măcelurile comuniste. El i-a caracterizat pe intelectualii de stânga, ce şi-au transformat ideologia într-o religie seculară, ca ipocriţi, arbitrari şi fanatici. Istoricul britanic Paul Johnson a analizat vieţile şi opiniile politice radicale ale lui Rousseau şi ale multor intelectuali care l-au urmat în cartea sa, “Intelectuali: de la Marx şi Tolstoi la Sartre şi Chomsky”. El a descoperit că ei împărtăşeau slăbiciunea fatală a aroganţei şi egocentrismului. ^[19]Paul Johnson, Intelectuali: de la Marx și Tolstoi la Sartre și Chomsky, ediție revizuită 2007 (Harper Perennial), p. 225.

Începând cu anii ’60, comunismul s-a angajat într-o invazie pe scară largă a educației americane. Şi mai rău, mulţi tineri se abandonează televiziunii, jocurilor pe calculator, internetului şi rețelelor de socializare. Sunt transformați în “fulgi de zăpadă”, oameni care nu au cunoştinţe, o perspectivă largă, un simț al responsabilității, un orizont istoric, precum şi capacitatea de a face faţă provocărilor. Cu ideologiile comuniste sau derivate din comunism insuflate în ei de generaţia părinţilor, ei devin îndoctrinaţi şi, din acel moment, folosesc un cadru deformat pentru a evalua faptele la care sunt martori. Adică, minciunile comuniste au format o peliculă în jurul lor, împiedicându-i să aibă o viziune clară a realităţii.

Spectrul exploatează emoții umane atât negative, cât și pozitive pentru a atrage oamenii în cursă. Dintre toate, cel mai tragic lucru este că ideologia comunistă, pe lângă ignoranța umană, egoismul și lăcomia, apelează la dorința sinceră de idealism, altruism și sacrificiu de sine a adevăraților săi credincioși.

Faptul că atât de mulți oameni pot fi seduși de minciunile socialismului și comunismului este rezultatul abandonării de către omenire a credinței spirituale și a standardelor sale morale. Numai prin credință dreaptă și ridicarea moralităţii,  umanitatea se poate proteja de manipularea demonică a spectrului.

*****