Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins

1. Arta: un dar Divin

2. Influența imensă a artei asupra umanității

3. Sabotarea și abuzarea artei de către comunism
a. Arta în țările comuniste
b. Elementele comuniste din spatele mișcării avangardiste
c. Inversiunea esteticii tradiționale: urâtul ca artă
d. Pervertirea literaturii

4. Renașterea artei adevărate

Referințe

 

*****

1. Arta: un dar Divin

De-a lungul numeroșilor ani ai civilizației umane, omul a contemplat ceea ce constituie adevărata frumusețe. Oamenii cu credință știu că toate minunile lumii sunt date de Divinitate. Arta profundă este o încercare de a imita și de a arăta frumusețea Cerului în lumea umană. Inspirația vine de la Divinitate, iar artiștii pot deveni remarcabili în domeniile lor dacă primesc binecuvântări divine și înțelepciune.

Marii artiști din timpul Renașterii și-au împletit ingeniozitatea și credința profundă pentru a crea opere închinate lui Dumnezeu. Artistii de la mijlocul perioadei renascentiste, incluzându-i pe Leonardo Da Vinci, Michelangelo și pe Rafael, și-au însușit tehnici care le depășeau, în mod miraculos, cu mult pe cele ale predecesorilor și contemporanilor lor. Operele lor – incluzând picturile, sculpturile și arhitectura – au devenit capodopere clasice nemuritoare.

Timp de secole, aceste opere de artă au constituit un exemplu nobil pentru umanitate. Prin aprecierea acestei arte, artiștii generațiilor viitoare pot studia tehnica artistică pură, iar publicul poate simți și vedea cu adevărat prezența divină. Când aceste opere, tehnicile care le-au creat și spiritul care a inspirat artiștii sunt păstrate, societatea umană poate să mențină o legătură cu Divinul. Drept urmare chiar dacă societatea umană trece prin perioada decadenței și declinului, va exista speranță pentru reîntoarcerea la tradiție și la calea către mântuire.

Aceleași principii prevalează și în sfera muzicii. Așa cum se spune într-o operă germană: “Bach ne-a dat cuvântul lui Dumnezeu. Mozart ne-a dat râsul lui Dumnezeu. Beethoven ne-a dat focul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat muzică pentru a ne putea ruga fără cuvinte”. De-a lungul întregii sale vieți, Johann Sebastian Bach a considerat devotamentul față de Dumnezeu precum și lauda și venerarea lui Dumnezeu ca fiind cele mai înalte principii în crearea muzicii sale. Pe toate partiturile sale muzicale importante pot fi văzute, literele SDG – o abreviere a “Soli Deo gloria”, adică “Slavă numai lui Dumnezeu”.

Cel mai înalt nivel pe care un artist îl poate atinge este acela de a percepe și descrie fenomene cerești prin intermediul revelației divine. Marile picturi și sculpturi, precum și partiturile cele mai sublime din canoanele baroc și clasic timpurii au fost toate operele celor care credeau în Divinitate și reprezintă punctul culminant al creației artistice atinse de om.

Cele mai importante trei elemente ale creației artistice sunt reprezentarea, creația și comunicarea. Toate creațiile artistice conțin o temă, adică mesajul pe care artistul încearcă să-l comunice indiferent de forma artei, fie ea poezie, pictură, sculptură, fotografie, beletristică, teatru, dans sau film. Artistul aduce tema în inimile cititorului, ascultătorului sau ale spectatorului. Acest proces este comunicarea – transmiterea către oameni a gândirii artistului.

Pentru a atinge scopul comunicării, artiștii trebuie să posede o abilitate superbă de a imita și de a reprezenta, obiectul imitației fiind lumea divină, cea umană sau chiar a infernului. Creația artistică este un proces de rafinare a elementelor mai profunde sau mai esențiale ale unui obiect de reprezentare. Este nevoie ca artiștii să-și consolideze propria capacitate de comunicare și să ajungă la inima publicului. Dacă artistul are o credință dreaptă în Divin și în moralitate, Divinitatea îl va înzestra cu inspirația creativității. Astfel de opere vor fi divine, pure și benevolente – benefice atât pentru artist, cât și pentru societate.

Pe de altă parte, atunci când artistul abandonează standardele morale, elementele negative îi împiedică procesul creativ, forțele malefice exercitând influență și folosindu-l pe artist pentru a ilustra creațiile hidoase și grotești din infern. Lucrările de acest fel dăunează atât autorului lor cât și societății în general.

Valoarea artelor drepte, tradiționale devine astfel clară. Cultura și arta divină din Orient și din Occident aveau legături întrețesute ale civilizatiei umane cu divinul și erau menite să le aducă în contact. Ideile și mesajele transmise prin acest tip de artă sunt frumusețea, bunăvoința, lumina și speranța. Pe de altă parte, lucrările de „artă” corupte sunt create de cei aflați sub controlul elementelor malefice. Acestea creează o prăpastie între om și Divinitate împingând omul mai aproape de malefic.

2. Influența imensă a artei asupra umanității

Marile opere de artă transmit patrimoniul cultural, diseminează cunoașterea și înțelepciunea și întăresc caracterul. Ele ocupă poziții înalte în marile civilizații ale Occidentului și Orientului.

Matematicianul și filosoful antic grec Pitagora credea că secretul muzicii constă în imitarea armoniei corpurilor cerești care, în sine, reflectă armonia universului. 

Chinezii aveau concepții similare. Tratatele despre muzică și armonie discută despre corespondența muzicii cu cele cinci elemente (metal, lemn, apă, foc și pământ) și despre modul în care instrumentele muzicale sunt construite pentru a reprezenta și imita modelele Cerului și ale pământului. Doar așa se poate realiza “muzica în stil grandios” care reflectă “aceeași armonie care predomină între Cer și pământ”. ^[1]“ Înregistrarea muzicii”, ”Clasicul riturilor“, trad. James Legge, ”Proiectul textului chinezesc”, accesat la 8 mai … Continue reading Acest gen de muzică este capabilă să atragă păsări divine precum cocorul și phoenixul și chiar să invite ființe celeste să onoreze evenimentul cu prezența lor.

Confucius a explicat că omenirea ar trebui să învețe de la Dinastia Zhou de Vest (1045 – 771 î.Hr.), un regat ai cărui conducători au pus accentul pe importanța ritualurilor adecvate, aducând astfel ordine în țară fără a fi nevoie de legi dure sau de constrângere.  El a spus: “[Dinastia Zhou] a examinat cele două dinastii anterioare; formele sale sunt rafinate și elegante. Eu îl urmez pe Zhou”. ^[2]Confucius 孔子, Lun Yu 論語 [The Analects of Confucius] (New York: Ballantine Books, 1999), 3.14. [În chineză] El a admirat modul în care legendarii conducători chinezi au guvernat prin ritual și prin muzică: “Înțeleptul împărat Shun a inventat un instrument muzical cu cinci corzi, pe care l-a numit qin, a cântat pe sunetele acestuia despre briza blândă a verii sudice, și iată, imperiul său a evoluat fără probleme [sub influența muzicii sale]”. ^[3]Sima Qian, “Un tratat despre muzică”, Înregistrări ale marelui istoric, trad. Burton Watson, vol. 24, ed. A 3-a. (New York: Columbia University Press, 1995). Aceste exemple ilustrează efectele înălțătoare ale muzicii pure și drepte.

“Muzica prințului Qin străpunge frontul inamicului”, compusă de marele împărat al dinastiei Tang, Li Shimin, a câștigat respectul profund al minorităților etnice înconjurătoare. “Noua Carte a lui Tang” a arătat că în călătoria spre vest în căutarea scripturilor budiste, călugărului Xuanzang i-a fost spus de către regele unui stat indian îndepărtat: “Împăratul tău pare să fie un sfânt, deoarece a compus ‘Muzica prințului Qin care străpunge frontul inamicului’“. ^[4]Ouyang Xiu 歐陽脩 și Song Qi 宋祁, Xin Tang Shu 新唐書 [Noua carte Tang], vol. 237 (1060). [În chineză]

În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, curtea regală franceză a manifestat o mare eleganță prin intermediul dansului și al artei. Dansul nu conține numai tehnicile de mișcare, ci și eticheta și normele sociale. Ludovic al XIV-lea a inspirat Europa prin arta și cultura curții sale și acestea au fost imitate de alte curți imperiale și de popoarele din Europa.

Frederic cel Mare al Prusiei nu a fost doar un rege remarcabil, ci și un muzician, compozitor și flautist desăvârșit. A dispus construirea Operei din Berlin, a supravegheat personal ridicarea ei și a pus-o la dispozitia unui număr mai mare de clase sociale. Până în prezent, opera rămâne o parte importantă a culturii germane. Aceste câteva exemple evidențiază influența pe termen lung pe care arta tradițională o poate exercita asupra societății.

Arta tradițională se conformează legii naturale, imită înțelepciunea divină și aduce cu ea o energie și efecte speciale. Are un impact benefic asupra oamenilor, hrănind atât simțurile cât și sufletul. Cei mai mari artiști lucrează nu doar la nivel fizic, tehnic, ci și, mai ales, la nivel spiritual, în comuniunea lor cu tema operei. Acești artiști exprimă uneori senzația de a experimenta o forță superioară care transcende această lume fizică. Efectul este similar cu cel de a cânta o odă lui Dumnezeu – o experiență solemnă și divină care transcende limbajul uman. În spatele artei adevărate se află înțelepciunea acumulată de un popor, creativitatea și inspirația lui. Adeseori există semnificații profunde care depășesc cu mult ceea ce se vede la suprafață. Unele opere transmit un tip special de energie spirituală. Toate acestea au un efect asupra privitorilor la un nivel profund, spiritual. Efectul este unic și de neînlocuit prin orice alt mijloc.

Arta superbă a unui artist poate influența moralitatea societății, insuflându-i valorile în inimile oamenilor prin povestiri și imagini emoționante. Chiar și cei fără prea multă carte sau educație pot dobândi înțelegere, inspirație și lecții morale din arta tradițională. Să ne gândim la cât de mulți au învățat să distingă adevărul de fals şi binele de rău, în societățile occidentale tradiționale, prin intermediul unor povești populare precum “Hansel și Gretel” și “Albă ca Zăpada”.

În China, multe generații au învățat din cele patru mari romane clasice ale istoriei chineze (Pe malul apei, Călătorie spre Vest, Cronica celor trei regate și Visul din pavilionul roșu) și din artele tradiționale ale povestirii și dramaturgiei. Astfel de opere permit oamenilor să simtă măreția divină și îi fac să aspire la asimilarea cu principiile cerești.

Valorile degenerate exercită, de asemenea, o influență invizibilă prin artă. Profesorul și scenaristul Robert McKee a scris în cartea sa Poveste: substanță, structură, stil și principiile scenariului :“Fiecare poveste cu tâlc ne transmite o idee plină de încărcătură emoțională, în realitate inoculându-ne ideea, astfel încât trebuie să credem. De fapt, puterea persuasivă a unei povestiri este atât de mare încât putem să credem în semnificația acesteia, chiar dacă o găsim respingătoare din punct de vedere moral”. ^[5]Robert McKee, “Poveste: Stilul, structura, substanța și principiile scenariului”, (New York: ReganBooks, 1997), 129-130

Arta poate avea un impact enorm – atât pozitiv, cât și negativ – asupra moralității umane, a gândirii și comportamentului.

“Efectul Mozart”, de exemplu, a atras atenția la nivel mondial. Comunitatea științifică a realizat o serie de studii asupra influenței pozitive a muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart asupra oamenilor și animalelor. În 2016, un studiu mai aprofundat al efectului Mozart a constatat că muzica lui are efecte pozitive asupra funcției și comportamentului cognitiv uman. În mod surprinzător, interpretarea muzicii lui Mozart în sens invers (de la sfărșit la început – n.t.) are un efect complet contrar. Muzica atonală modernă a compozitorului austriac Arnold Schoenberg are un efect similar cu interpretarea în sens invers a compozițiilor lui Mozart, ceea ce demonstrează însușirile sale negative. ^[6]Yingshou Xing și colab., “Mozart, ritmul Mozart și efectele retrogradului Mozart: Evidențe din comportamente și baze neurobiologice”, în Scientific Reports, Vol. 6, (21 ianuarie 2016), … Continue reading

Comparativ cu muzica atonală, rock ‘n’ roll poate avea un efect negativ și mai mare. Un cercetător a compilat date din două orașe similare și a constatat că orașul în care emisiunile de radio și de televiziune au transmis un număr mare de piese rock a înregistrat cu 50% mai multe cazuri de sarcină în afara căsătoriei, abandon, decese ale tinerilor, crime și multe altele. ^[7]David A. Noebel, “Menestreli Marxiști: Un manual privind subversiunea comunistă a muzicii“, (Tulsa, Okla., American Christian College Press, 1974), 58-59. Unele piese rock chiar glorifică sinuciderea. Un comentator, referindu-se la un cântec al unei celebre vedete rock care s-a confruntat cu mai multe procese din partea părinților tinerilor ascultători, a scris: “Ritmurile lor întunecate și versurile deprimante, cu siguranță, pot fi luate drept o încurajare pentru sinucidere și este un fapt incontestabil că tinerii și-au pus capăt vieții atunci când l-au ascultat în mod repetat”. ^[8]David Cloud, “Muzica rock și sinuciderea”, Literatura modului vieții, 20 decembrie 2000, https://www.wayoflife.org/reports/rock_music_and_suicide.html Nu este ieșit din comun ca adolescenții care se sinucid să o facă precum este descris în versurile rock, iar numeroși muzicieni de rock au căzut ei înșiși în depresie și abuz de droguri, sau și-au luat viața.

Un alt exemplu binecunoscut de artă folosită în scopuri negative este filmul de propagandă nazistă “Triumful Voinței”. În ciuda faptului că regizorul, Leni Riefenstahl, a susținut că a creat doar un documentar, filmul de propagandă prezintă o superbă măiestrie artistică. Scenele grandioase și manifestările de forță au făcut ca publicul să rezoneze cu energia și puterea din spatele filmului. Numeroasele sale tehnici de filmare și editarea filmului au influențat cinematografia timp de decenii. Cu toate acestea, filmul a devenit, de asemenea, o piesă crucială de propagandă pentru Hitler și pentru Germania nazistă și este cunoscut drept unul dintre cele mai de succes filme de acest gen din istorie. Într-un necrolog pentru Riefenstahl publicat în ziarul britanic The Independent în 2003 se afirma: “Triumful Voinței a sedus multe persoane înțelepte, bărbați și femei, le-a convins mai degrabă să admire decât să disprețuiască și, fără îndoială, a câștigat simpatizanți și aliați naziști în întreaga lume”. ^[9]Val Williams, “Leni Riefenstahl: Producător de film care a devenit de notorietate ca propagandist al lui Hitler”, The Independent, 10 septembrie 2003, … Continue reading

Înțelegerea marii puteri a artei ne poate ajuta să înțelegem mai bine importanța artei tradiționale și de ce elementele malefice doresc să o submineze și să o saboteze.

3. Sabotarea și abuzarea artei de către comunism

Deoarece arta are un efect atât de extraordinar asupra societăți, nu este surprinzător faptul că ea este folosită de comunism cu intenția de a institui ingineria socială (o gamă de metode folosite pentru manipulare – n.trad.) și de a-i conduce spre distrugere.

a. Arta în țările comuniste

Partidele comuniste cunosc puterea artei și transformă toate formele de artă în instrumente de promovare a spălarii creierului. Mulți oameni au ridiculizat Partidul Comunist Chinez (PCC) pentru că le-a conferit interpreților și actorilor gradul de generali militari. Ei se întreabă cum este posibil ca civili care nu au fost antrenați și nu au fost instruiți în armată sau în războaie să fie calificați pentru a fi generali. PCC consideră că acești oamenii sunt la fel de importanți ca și personalul militar instruit în promovarea și susținerea cultului comunist – sau pot fi chiar mai cruciali. În acest sens, rangul lor militar se aliniază perfect principiului partidului. Mao Zedong spunea: “Trebuie să avem și o armată culturală, absolut indispensabilă pentru unificarea propriilor noastre rânduri și pentru înfrângerea inamicului”. ^[10]Mao Zedong, “Discuții la Forumul Yenan pentru literatură și artă”, în Selected Works of Mao Tse-Tung (Beijing: Foreign Languages ​​Press), Marxists Internet Archive, accesat la 23 … Continue reading

Spectacolele artistice din țările comuniste sunt concepute astfel încât oamenii să uite de mizeria pe care o suferă sub conducerea comunistă și să-și cultive loialitatea față de partid, prin artă. Acest efect de propagandă – numit “gândire inovatoare” – nu poate fi atins doar prin simpla putere militară.

Astfel, putem compara marea ceremonie de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, care a fost făcută de PCC pe cheltuiala enormă a contribuabililor, cu festivalul de cântece și dans Arirang, ce are loc pe scară largă în Coreea de Nord, precum și cu trupele de balet ale fostei Uniuni Sovietice. Toate au servit nevoilor partidului.

În luna septembrie 2011, când Ministerul Culturii al PCC a organizat așa-numitul eveniment cultural chinez intitulat “China: Arta unei națiuni”, la Centrul Memorial John F. Kennedy pentru Arte din Washington, DC, acesta a prezentat piesa marcantă de propagandă a PCC “Detașamentul roșu al femeilor” care promovează ura de clasă și violența comunistă.

Dacă arta tradițională, apropiată de Divinitate și care a promovat valorile tradiționale, ar putea să existe simultan cu arta controlată de partid – folosită pentru spălarea creierului publicului – atunci arta controlată de partid și-ar pierde monopolul și nu ar avea niciun efect. Acesta este motivul pentru care toate țările comuniste mențin un sistem strict de cenzură al artei și al industriei cărții.

b. Elementele comuniste din spatele mișcării avangardiste

De secole, arta clasică a fost transmisă din generație în generație. Această tradiție a continuat până în secolul al XX-lea, când a avut un sfârșit abrupt. Transmiterea și moștenirea artei au fost perturbate de o mișcare radicală de avangardă și au început să degenereze rapid. Artistul Robert Florczak a spus că “profundul, inspirația și frumosul au fost înlocuite de ceva nou, diferit și de urâțenie… Standardele au decăzut până în punctul în care nu au mai existat standarde. Tot ce a mai rămas a fost doar expresia personală”. ^[11]PragerU, “De ce arta moderna este așa de rea?”, YouTube, 1 septembrie 2014, , https://www.youtube.com/watch?v=lNI07egoefc Astfel umanitatea și-a pierdut sensul universal al esteticii.

Sursa acestui rezervor de curente artistice este strâns legată de tendințele ideologice influențate de comunism. Mulți dintre acești artiști erau fie comuniști declarați, fie pro-comunişti, sau erau supuși influenței acestor ideologii.

György Lukács, comisarul cultural maghiar al Internaționalei Comuniste, fondator al marxismului occidental și cel care a a înființat Școlea de la Frankfurt, avea printre sarcinile sale și pe cea de stabilire a unei „noi forme culturale” prin abandonarea culturii tradiționale. Această formă nouă urmărea excluderea artei care încerca să reprezinte Divinul. În acest sens, Herbert Marcuse, socialist german și reprezentant al Școlii de la Frankfurt nota: “Arta protestează împotriva acestor relații [sociale] existente și, în același timp, le transcende. Astfel, arta subminează conștiința dominantă, experiența normală”. ^[12]Herbert Marcuse, “Dimensiunea estetică: Către o critică a esteticii marxiste” (Boston: Beacon Press, 1978), ix. Asta înseamnă că marxiștii înrolează arta în revolta împotriva Divinității și în subminarea moralității. Astfel de viziuni domină direcția artei moderne.

Gustave Courbet, fondatorul școlii realiste franceze, a fost unul dintre participanții la Comuna din Paris. A fost ales membru al comitetului Comunei și președinte al radicalei Federații a Artiștilor. Courbet s-a dedicat transformării vechiului sistem și stabilirii noilor direcții artistice. El a ordonat Federației să demoleze elaborata construcție neoclasică, Coloana Vendôme (care a fost ulterior reconstruită). Courbet a negat că ființele umane au fost create de Dumnezeu și a fost hotărât să folosească arta pentru a exprima viziunea proletariatului și a materialismului asupra lumii. El este cunoscut pentru remarca: “N-am văzut niciodată nici îngeri, nici zeițe, așa că nu mă interesează să-i pictez”. ^[13]Jackson Spielvogel, Civilizațiile Occidentale: Volumul C: Din 1789 (United States: Cengage Learning, 2010), 698.

Courbet credea că reformarea artelor era într-adevăr o revoluție. În numele picturii pe care el a numit-o „realitate”, a înlocuit frumusețea cu urâțenia. Picturile sale nud, de exemplu, s-au concentrat, în special, pe reprezentarea organelor genitale feminine – un presupus act revoluționar – ca o modalitate de a se revolta și de a încălca tradiția dar și de a încuraja, în orice fel, activismul comunist. Gândirea și viața lui Courbet sunt o ilustrare a legăturii strânse dintre ideologia comunistă a revoluției și arta modernă.

Sub influența gândirii moderniste, fervoarea revoluționară a artiștilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea a adus o serie de mișcări în lumea artei. Spre deosebire de școlile tradiționale de expresie artistică, acestea erau mișcări avangardiste care încercau, în mod explicit, să se desprindă de tradiție. Termenul “avangardă” a fost folosit, pentru prima oară, de către cercetătorii socialiști pentru a descrie mișcările artistice care corespundeau propriilor lor aspirații politice.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, aceste influențe au condus la impresionism. De atunci, artiștii moderni au abandonat cerințele picturii în ulei tradiționale, inclusiv nevoia de precizie, proporție, structură, perspectivă și tranziție între lumină și umbră. Au apărut apoi neoimpresionismul (pointilismul) și postimpresionismul, care și-au centrat lucrările pe explorarea sentimentelor personale ale artistului. Printre figurile reprezentative ale acestei școli se numără Georges-Pierre Seurat și Vincent van Gogh, ambii înclinați spre socialism. Van Gogh a abuzat de alcool și a suferit de boli mintale mai târziu în viață, iar picturile sale păreau să reflecte lumea pe care oamenii o trăiesc sub influența drogurilor.

Operele de artă conțin mesajele pe care creatorii doresc să le transmită. Artiștii din timpul apogeului Renașterii au transmis publicului lor compasiune și frumusețe. Comparați acest lucru cu artiștii contemporani, care emit mesaje negative și întunecate. Artiștii moderni își abandonează propriile gânduri și se lasă controlați de entitățile de nivel coborât și fantomatice. Ei sunt, deseori, incoerenți și confuzi, iar lucrările lor sunt similare – întunecate, negative, neclare, cenușii, deprimante, decadente și dezordonate. 

După impresionism au apărut expresionismul și fauvismul, urmate de cubismul lui Pablo Picasso. În 1944, Picasso s-a alăturat Partidului Comunist Francez. În scrisoarea sa “De ce am devenit comunist“, el a notat: “Aderarea mea la Partidul Comunist este un pas logic în viața și în munca mea și le dă sens. … În felul meu, am spus întotdeauna ceea ce am considerat că este cel mai adevărat, cel mai corect și cel mai bun și, prin urmare, cel mai frumos. Dar în timpul opresiunii și al insurecției am simțit că nu era suficient să lupt numai prin pictură, ci cu întreaga mea ființă”. ^[14]Pablo Picasso, “De ce am devenit comunist”, așa cum este citat în “Picasso, FBI-ul și De ce a devenit comunist”, colecția Meyer Schapiro de la Columbia University’s Rare Book & … Continue reading

Picasso a încurajat îndepărtarea de metodele clasice de pictură. Pentru el, totul era o bucată de aluat care urma să fie luată și modelată după bunul plac. Cu cât lucrările sale deveneau mai stranii, cu atât părea că este mai fericit. Procesul de creare a imaginilor monstruoase este procesul de distrugere a unei imagini, până în punctul în care nimeni nu o mai poate înțelege. Chiar și Georges Braque, artistul modernist care co-fondase cubismul împreună cu Picasso, la vederea lucrării lui Picasso „Les Demoiselles d’Avignon” a fost „îngrozit de urâțenia și intensitatea sa” și a susținut că Picasso „băuse terebentină și scuipase foc” acționând mai mult ca un interpret de carnaval decât ca un artist. ^[15]Robert Hughes, “Șocul Noului: Istoria artei moderne de o sută de ani – Creșterea, dezvoltarea și căderea ei” (Londra: Knopf, 1991), 24.

Marcel Duchamp, unul dintre primii membri ai mișcării artistice dada, a încercat, de asemenea, să submineze și să se răzvrătească împotriva tradiției prin afișarea și utilizarea obiectelor gata făcute. El a conferit o altă destinație obiectelor găsite sau fabricate și le-a transformat în așa-numitele instalații artistice. Duchamp a fost numit tatăl artei conceptuale și a susținut ideea că orice ar putea fi numit artă. Mișcarea dadaistă este ea însăși un proiect comunist, după cum o demonstrează manifestarea dadaiștilor berlinezi, care au cerut o “uniune revoluționară internațională a tuturor bărbaților și femeilor creativi și intelectuali pe baza comunismului radical” și „exproprierea imediată a proprietății (socializarea) și hrănirea comunitară a tuturor” precum și „construirea orașelor de lumină și a grădinilor care vor aparține societății în ansamblu și vor pregăti omul pentru o stare de libertate”. ^[16]Richard Huelsenbeck și Raoul Hausmann, “Ce este dadaismul și ce vrea în Germania?”, în Charles Harrison și Paul Wood, Art in Theory, 1900–2000: An Anthology of Changing Ideas, ed. A II-a. … Continue reading

În Franța, critica dadaistă a tradiției a evoluat în suprarealism, și a fost reprezentată de comunistul André Breton care pleda pentru revoluție. El a fost împotriva presupusei suprimări aduse de rațiune, cultură și societate – o viziune tipică a artiștilor moderniști din Europa de la acea vreme.

Printre mișcările artistice care au adoptat aceste principii se numără abstractismul, minimalismul, cultura pop și postmodernismul. Abstractismul se referă la expresia emoțională a răzvrătirii, tulburării, goliciunii și a evadării. Distrugerea valorilor morale este evidentă în aceste „-isme” din artele de astăzi. Într-un mod extrem de scandalos, acești artiști creează lucrări care profanează în mod deschis figuri religioase precum Iisus Hristos.

Nu toți artiștii moderniști susțin politica de stânga, dar există o comuniune ideologică clară cu gândirea comunistă – adică respingerea Divinității și încercarea de a înlocui Divinul ca punct de plecare pentru înțelegerea vieții umane. Aceste “-isme” au ajuns să exercite o influență crescândă în sfera publică și, în cele din urmă, să marginalizeze complet arta clasică.

c. Inversiunea esteticii tradiționale: urâtul ca artă

Numeroasele școli de artă modernă care au apărut și s-au dezvoltat au ceva în comun: ele inversează estetica convențională, iau urâțenia drept frumusețe și șochează intenționat până în punctul în care devin cât de înspăimântătoare permite imaginația artistului.

Marcel Duchamp s-a semnat pe un pisoar și l-a numit “Fântâna”, urmând a fi expus publicului în New York. Deși obiectul nu a fost niciodată expus public, gestul a fost considerat o glumă inteligentă printre colegii din lumea artei ai lui Duchamp, iar mai târziu, artiști și cadre universitare au considerat-o o culme a creativității. Acesta este mediul “lumii artei” prin care pictura clasică de șevalet a fost marginalizată iar arta instalării (gen artistic de lucrări tridimensionale – n.trad.) a ajuns proeminentă. În 1958, Yves Klein și-a deschis expoziția Vid la Galeria “Iris Clert” în Paris. Lucrările afișate s-au dovedit a fi pereții goi, albi.

În „acțiunea” eveniment din 1965 “Cum să explici imagini unui iepure mort”, un reprezentant major al avangardei germane postbelice, Joseph Beuys, și-a acoperit capul cu miere și frunze de aur și a murmurat fără oprire timp de trei ore către un iepure mort pe care îl ținea în braţe. În viziunea lui Beuys, fiecare om ar putea fi un artist. O anecdotă spune că un privitor frustrat nu s-a putut stăpâni și i-a strigat odată: “Vorbești despre tot ce se află sub soare, cu excepția artei!” Se pare că Beuys a răspuns: “Tot ce este sub soare este artă!” ^[17]Joseph Beuys, așa cum este citat în „Joseph Beuys: Revoluția suntem noi”, Tate.org, 23 februarie 1993, https://www.tate.org.uk/whats-on/tate-liverpool/exhibition/joseph-beuys-revolution-us

În 1961, Piero Manzoni, o figură cheie a avangardei, a susținut că și-a pus propriile fecale în nouăzeci de cutii, le-a numit lucrări de artă și le-a pus în vânzare sub numele de “Merda d’artista“ („Fecalele artistului”). În 2015, una dintre cutii a fost vândută la Londra la un preț record de 182.500 de lire sterline, aproximativ 240.000 de dolari SUA, valorând de sute de ori mai mult decât greutatea ei în aur. De asemenea, el s-a semnat pe corpurile femeilor goale, numind această serie “Sculpture viventi” („Sculptură vie”).

În China, a existat un “artist” nud care și-a uns corpul cu miere și ulei de pește pentru a atrage muștele. Profanarea corpului pare menită să comunice ideea că viața este ieftină, urâtă și dezgustătoare. În documentarul BBC despre “artiștii extremiști” din China, intitulat Beijing Swings (Toanele din Beijing), așa-numita artă de performanță a inclus consumul unui fetus uman. În mijlocul condamnării publice că aceste acte erau „hidoase”, criticul de artă Waldemar Januszczak, prezentatorul documentarului, a dezvăluit fără să vrea sa adevărata natură spunând: “Merită să încercăm să înțelegem de ce China produce cea mai atroce și mai întunecată artă din lume”. ^[18]Waldemar Januszczak, așa cum este citat în Ben Cade, „Zhu Yu: Artistul chinez mâncând bebeluși ajunge hiperreal”, Culture Trip, 5 octombrie 2016, … Continue reading De fapt, acesta este un rezultat al urmării naturii demonice. Unele dintre aceste așa-numite opere de artă modernă sunt atât de murdare și de nerușinate, încât depășesc rezistența mentală a oamenilor normali. Astfel de aspecte ale mișcării de avangardă echivalează cu o Revoluție Culturală în lumea artei.

Cei care susțin modernismul au adoptat tendința cu ușurință, însă pictorilor cu adevărat experți în tehnicile picturii le este greu. Pictorii și sculptorii care aderă la o tradiție strictă și care au măiestrie artistică au fost excluși din lumea artei. John William Godward, pictorul neoclasicist englez victorian asociat cu Frăția Prerafaelită, a simțit că și-a pierdut din relevanță pe măsură ce stilul său de pictură clasică realistă a căzut în dizgrație odată cu creșterea popularității lucrărilor moderniste ale lui Picasso. În 1922, el s-a sinucis și se spune că a scris în scrisoarea sa de adio: “Lumea nu este suficient de mare pentru mine și pentru un Picasso”. ^[19]John William Godward, așa cum este citat în Brad Smithfield, “Lumea nu este suficientă de mare pentru mine și un Picasso: viața și opera de artă a lui John William Godward”, The Vintage … Continue reading

Metode similare au fost adoptate și pentru distrugerea muzicii. Muzica autentică este conformă cu teoria muzicală și cu ordinea. Acordurile muzicale, notele și timbrele pe care le produce derivă din modele naturale armonioase. Universul creat de Divinitate este armonios. Oamenii au abilitatea de a aprecia și de a participa la armonia universului și, în acest fel pot să creeze frumusețe, deoarece oamenii sunt, de asemenea, creați de Divin.

Muzica atonală modernă respinge concepte precum tonalitatea, acordurile și melodicitatea, și nu are nicio ordine în structura sa. O astfel de muzică este o revoltă împotriva muzicii clasice împărtășite de Divin. Muzica atonală încalcă armonia din univers, motiv pentru care multe audiențe o consideră neplăcută. Muzicienii moderniști susțin, în baza teoriilor lor de estetică denaturată, că membrii audienței trebuie să-și antreneze urechile pentru a se obișnui cu o astfel de muzică, și astfel se vor bucura de ea.

Schoenberg, unul dintre fondatorii muzicii moderne, a introdus “sistemul de douăsprezece tonuri”, o structură fundamental atonală care a marcat crearea tehnicii muzicale anti-clasice. Muzica lui Schoenberg a fost considerată ca o negare a întregii culturi muzicale germane de până atunci — trădarea gustului, a sentimentului, a tradiției și a tuturor principiilor estetice. La acea vreme, muzica lui a fost numită “cocaină” de către germani: “A interpreta Schoenberg echivalează cu a deschide un bar de cocaină pentru oameni. Cocaina este otravă. Muzica lui Schoenberg este cocaină”. ^[20]Walter Frisch, ed., Schoenberg și lumea sa ( Princeton, NJ: Princeton University Press, 1999), 94. Un critic muzical al generațiilor ulterioare i-a evaluat opera astfel: “Este o măsură a imensității realizării acestui om că, la cincizeci de ani de la moartea sa, poate încă să mai golească orice amfiteatru de pe pământ”. ^[21]Norman Lebrecht, “De ce ne este încă frică de Schoenberg”, Lebrecht Weekly, 8 iulie 2001, http://www.scena.org/columns/lebrecht/010708-NL-Schoenberg.html

Ceea ce a dus la acceptarea pe scară largă a lui Schoenberg au fost teoriile muzicale ale lui Theodor W. Adorno, o figură importantă a Școlii de la Frankfurt. În lucrarea lui Adorno din 1949, Filosofia Muzicii Moderne, el îl înfățișează pe Schoenberg drept „exponentul chintesențial al modernismului în muzică” și explică metoda compozițională a celor douăsprezece tonuri a lui Schoenberg ca fiind punctul culminant al încercării de a acorda muzicii „un statut autonom și o autosuficiență structurală ca răspuns la dominația omniprezentă a ideologiei capitaliste”. Sprijinul filosofic al lui Adorno pentru Schoenberg a pregătit terenul pentru acceptarea pe scară largă a sistemului lui Schoenberg de către generațiile ulterioare de compozitori și critici muzicali. ^[22]Golan Gur, “Arnold Schoenberg și ideologia progresului în gândirea muzicală a secolului XX”, Căutare: Jurnalul pentru muzică nouă și cultură, 5 (vara 2009), … Continue reading De atunci, numeroși muzicieni l-au imitat pe Schoenberg, iar stilul său avangardist a avut un impact major asupra lumii muzicale postbelice.

După distrugerea tradiției prin muzica modernă, arta avangardistă a folosit stilul rock-and-roll pentru a înlocui rolul muzicii clasice în viața oamenilor. Sidney Finkelstein, teoreticianul muzical principal al Partidului Comunist din SUA, a declarat deschis că granițele dintre muzica clasică și cea populară ar trebui eliminate. Aproximativ în același timp, muzica rock puternic ritmată a câștigat din ce în ce mai mult teren în Statele Unite, în timp ce muzica clasică și tradițională au fost izgonite și marginalizate. 

Caracteristicile rock-and-roll-ului includ sunete lipsite de armonie, melodii nestructurate, tonalități ritmice puternice, conflicte emoționale și contradicții – destul de asemănătoare cu ideea comunistă de luptă. Conform Înregistrărilor Marelui Istoric ale celui mai important istoric antic chinez, Sima Qian, numai atunci când sunetul se conformează moralității, el poate fi numit muzică. De obicei, viața și compozițiile muzicienilor rock ‘n’ roll sunt centrate pe sex, violență și droguri.

Rock-and-roll-ul, alături de alte sunete moderne, precum rap și hip-hop, au continuat să câștige popularitate în Statele Unite. Cei ce interpretează rap își etalează răzvrătirea împotriva tradiției și societății prin utilizarea ocazională a drogurilor, a limbajului obscen și a comportamentului violent, nestăpânit. Pe măsură ce moralitatea societății în ansamblu se degradează, astfel de “forme de artă”, considerate anterior ca subcultură, și-au găsit locul în societate și sunt chiar căutate de către sălile de spectacole obișnuite.

Până acum ne-am concentrat atenția asupra tendințelor actuale din lumea artei și a muzicii. De fapt, întreaga lume artistică a fost puternic afectată, iar impactul artei moderne poate fi văzut în devierea de la ideile, metodele și abilitățile tradiționale în domenii precum sculptura, arhitectura, dansul, decorarea, designul, fotografia, filmul și multe altele. De exemplu, fondatoarea dansului modern, Isadora Duncan, era în mod deschis bisexuală și atee. Ea s-a opus baletului, numindu-l urât și nefiresc. În 1921, ea, împreună cu 150 de elevi ce abia aveau pregătire în dans, au interpretat lucrarea sa “Internaționala”, pe acordurile imnului comunist, la Moscova, pentru elitele Partidului Comunist, inclusiv pentru Vladimir Lenin. ^[23]Julia Mickenberg, Fetele americane în Rusia roșie: Urmărirea visului sovietic (Statele Unite: University of Chicago Press, 2017), 216–217.

În ceea ce privește motivul pentru care aceste deviații există și devin o tendință la modă sau chiar un curent predominant, acesta este strâns legat de modul în care comunismul a corupt artele tradiționale care au fost inspirate de Divinitate. La suprafață, desigur, acest lucru nu este evident iar situația pare a fi rezultatul unei forme de auto-înșelăciune care a fost larg acceptată – noțiunea că atâta timp cât există o teorie, atunci în spatele ei este artă.

Dacă oamenii se uită atent la diferențele dintre arta avangardistă și cea tradițională, ei vor descoperi că artiștii Renașterii nu numai că au folosit arta pentru a-L lăuda pe Dumnezeu ci, chiar mai mult, au prezentat frumusețea într-o manieră înălțătoare care a generat sentimente de sinceritate și bunătate în inima omului. Procedând în acest fel, arta lor a contribuit la menținerea moralității societății.

Pe de altă parte, diferitele forme mutante ale avangardei încearcă să distrugă toate realizările Renașterii „să distrugă potențialul înălțător – deci burghez – al artei, literaturii și muzicii, astfel încât omul, lipsit de legătura sa cu Divinitatea, să perceapă revolta politică ca pe singura sa opțiune creativă”. Urâțenia care este “atât de atent hrănită de Școala de la Frankfurt [ne-a] corupt cele mai înalte eforturi culturale”, iar cultura populară, la rândul ei, devine „bestială în mod deschis”, a notat un academician. ^[24]Michael Minnicino, “Noua epocă întunecată: Școala de la Frankfurt și corectitudinea politică”, reprodus de Fidelio Magazine (Winter 1992), a accesat la 24 aprilie 2020, … Continue reading Admirarea și idolatrizarea unor astfel de urâțenii scoate în evidență partea întunecată a oamenilor; decadența, depravarea, violența, răutatea și alte tipuri de gânduri negative câștigă teren. Urmărirea unei astfel de urâțenii a dus la destructurarea și urâțirea scenelor divine și a naturii divine a umanității, și a condus chiar la blasfemierea directă a Divinității. Acest lucru nu numai că a îndepărtat oamenii de Divinitate, dar i-a îndepărtat și de natura lor divină înnăscută și de valorile lor tradiționale.

d. Pervertirea literaturii

Literatura este o formă specială de artă. Folosește limbajul pentru a transmite înțelepciunea pe care Divinitatea a dăruit-o omenirii și înregistrează, de asemenea, experiențele formative ale omenirii. Cele două mari epopei ale lumii elene antice, “Iliada” și “Odiseea”, înfățișează povestea istorică complexă din jurul Războiului Troian portretizând, în mod viu, o epopee istorică a zeilor și a oamenilor. Virtuțile curajului, generozității, înțelepciunii, dreptății și cumpătării care au fost lăudate în epopee au devenit o sursă importantă de valori pentru lumea greacă și pentru întreaga civilizație occidentală.

Datorită influenței mari pe care o are literatura, elementele malefice o folosesc pentru a controla oamenii, născocind și promovând lucrări care transmit ideologia comunismului, calomniază cultura tradițională, distrug moralitatea oamenilor și răspândesc pesimismul și o atitudine de pasivitate și lipsită de sens în viață. Literatura a devenit unul dintre instrumentele cheie pe care comunismul îl folosește pentru a controla lumea.

Pentru a spăla creierul publicului larg, atât Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cât și PCC, și-au instruit intelectualii să prezinte viața proletariatului și conceptul de conștiință de clasă folosind tehnici tradiționale, pentru a explica ideologia și politicile comuniste. Acest lucru a dat naștere unui număr mare de lucrări literare propagandistice, printre care romanele sovietice “Torentul de fier” și “Cum se temperează oțelul“, cele ale PCC “Cântarea tineretului” și “Soarele strălucește pe râul Sanggan” și altele asemănătoare. Acestea au avut un impact propagandistic enorm. Partidele comuniste numesc acest stil de lucru “realism socialist“. Mao Zedong a generalizat funcția acestui tip de literatură ca fiind “în slujba muncitorilor, țăranilor și soldaților” și în slujba “proletariatului”. ^[25]Mao Zedong, “Discuții la Forumul Yenan ” Capacitatea acestui tip de literatură de a inocula ideologia este evidentă și bine înțeleasă. Cu toate acestea, folosirea literaturii de către comunism pentru a distruge omenirea nu se limitează la acest lucru.

Vom rezuma, în continuare, câteva dintre principalele scopuri și efecte ale literaturii influențate de comunism.

Folosirea literaturii pentru a distruge tradiția

Un pas important în distrugerea omenirii a fost acela de a calomnia civilizațiile tradiționale pe care Divinitatea le-a dăruit omenirii. Elementele comuniste folosesc intelectuali cu viziune modernistă pentru a crea și a promova lucrări care distorsionează sau defăimează cultura tradițională.

În Europa, în 1909, poetul italian Filippo Tommaso Marinetti a publicat “Manifestul Futurist”, cerând respingerea totală a tradiției, o celebrare a mașinilor, a tehnologiei, a vitezei, a violenței și a competiției. Poetul și comunistul rus Vladimir Maiakovski a publicat, în 1913, manifestul “O palmă dată gustului public”, în care își exprima hotărârea de a se desprinde de literatura tradițională rusă.

În timpul Mișcării Noii Culturi a Chinei, autorul Lu Xun a devenit faimos pentru că a atacat în mod vicios tradiția și pentru că a criticat antichitatea chineză. În primul său roman, “Jurnalul unui nebun”, el a folosit protagonistul romanului pentru a declara că întreaga istorie chineză ar putea fi rezumată în două caractere: “omul mănâncă”. Lu Xun a fost lăudat de Mao Zedong ca fiind “cel mai mare și cel mai curajos purtător de stindard al noii armate culturale” și “comandantul șef al Revoluției Culturale a Chinei”. Mao a mai spus: “Calea pe care a luat-o Lu Xun a fost chiar calea noii culturi naționale a Chinei”. ^[26]Mao Zedong, “Despre Noua Democrație”, Lucrări selectate din Mao Tse-Tung (Beijing: Foreign Languages ​​Press, 1942), Marxists Internet Archive, accesat la 24 aprilie 2020, … Continue reading

Apărând portretizările hidoase ca “realitate”

Astăzi, intelectualii și artiștii folosesc literatura și artele pentru a portretiza lucruri sau scene care sunt urâte, ciudate și terifiante, folosind scuza că ele arată doar lucrurile așa cum sunt în realitate.

Arta tradițională transmite armonie, grație, claritate, reținere, decență, echilibru, universalitate și idealuri, care necesită selecție și alegere. În viziunea artiștilor moderni, astfel de lucrări nu pot fi considerate autentice. Aceste viziuni provin dintr-o neînțelegere a originii și a rolului artei. Arta provine din viața de zi cu zi, dar ar trebui să transceandă viața de zi cu zi, pentru a încânta și instrui. Astfel, artiștii trebuie să selecteze, să rafineze și să proceseze ceea ce vor să portretizeze în timpul procesului de creație.

Concentrarea orbească asupra acestei înțelegeri a realismului restrânge în mod artificial limitele vieții și ale artei. Dacă acest tip de realism este artă, atunci ceea ce vede și aude toată lumea este artă – în acest caz, de ce se mai cheltuiesc timpul și banii pentru formarea artiștilor?

Coruperea valorilor morale

Pretexte precum “exprimarea propriului sine adevărat” și acordarea frâului liber “fluxului conștiinței” au determinat oamenii să abandoneze standardele morale tradiționale și să se complacă în partea demonică a naturii umane.

Comunistul și poetul francez André Breton a definit suprarealismul ca “automatism psihic în starea sa pură, prin care cineva își propune să exprime – verbal, în scris sau prin orice alt mod – funcționarea efectivă a gândirii. [El este] dictat de gândire, în absența oricărui control al rațiunii și fără vreo preocupare pentru valori estetice sau morale”. ^[27]André Breton, “Manifestul suprarealismului”, trad. Richard Seaver și Helen Lane (Ann Arbor, MI: University of Michigan Press, 1969), 26 

„Fluxul conștiinței” și „scrierea automată” sunt strâns legate. Influențați de psihopatologia lui Sigmund Freud, unii scriitori din Occident au început să experimenteze cu stilul de scriere al fluxului conștiinței de la începutul secolului al XX-lea. Astfel de scrieri conțin, de obicei, povești simple și se concentrează asupra proceselor de gândire interioară și private ale unor personaje nesemnificative (anti-eroi), prin narațiuni compuse din gânduri sinuoase.

Ființele umane au, simultan, potențial atât pentru bunătate cât și pentru răutate. O viață ar trebui să fie dedicată elevării constante a standardelor morale și cultivării virtuții prin autocontrol. În societatea modernă, mulți oameni experimentează gânduri și dorințe rele. Expunerea acestora publicului este echivalentă cu poluarea societății.

Dezlănțuirea părții întunecate a omului în numele “criticii” și “protestului”

Sub influența sentimentului anti-tradiționalist, scriitorii și artiștii din lumea liberă occidentală, consideră că toate legile, reglementările și codurile morale sunt restricții și suprimări. Ei văd problemele societății moderne și slăbiciunile naturii umane, dar în loc să le trateze rațional, ei promovează individualismul extrem prin critici și proteste, pentru satisfacerea dorințelor lor personale.

Ei folosesc mijloace degenerate pentru a-și exprima așa-zisa rezistență, întărind în același timp latura întunecată a naturii lor, alimentându-și ura, lenea, dorința, pofta, agresivitatea și urmărirea faimei. Lipsa autocontrolului moral nu va rezolva nicio problemă socială; nu poate decât să le înrăutățească.

În timpul mișcării de contracultură din anii ’60, poetul american Allen Ginsberg a devenit reprezentantul Generației Beat și este venerat și astăzi de cei care doresc să se răzvrătească împotriva societății. Poemul său “Howl” (Urlet) descrie stiluri de viață și stări mentale extreme, inclusiv alcoolismul, promiscuitatea sexuală, drogurile, sodomia, auto-mutilarea, prostituția, agresiune violentă, furtul, vagabondajul și nebunia.

Pe măsură ce mișcarea de contracultură a devenit instituționalizată, “Howl” a ajuns să fie considerat o lucrare literară clasică și a fost inclus în numeroase colecții de literatură. Ginsberg a recunoscut că a fost comunist în tinerețea sa și că nu regretă. ^[28]Allen Ginsberg, “America”, Poezii selectate 1947–1995 (New York: HarperCollins Publishers Inc., 2001).

El l-a idolatrizat pe Fidel Castro și pe alți dictatori comuniști și a promovat pe scară largă homosexualitatea și pedofilia. Ginsberg este un reprezentant clar al legăturii dintre comunism și individualismul extrem.

Răspândirea pornografiei

De la începutul secolului al XX-lea, conținutul sexual explicit a început să apară în operele literare, iar unele – pline cu un astfel de conținut – erau considerate ca fiind clasice. Mulți comentatori și cărturari și-au abandonat responsabilitățile sociale și au lăudat astfel de lucrări pornografice ca fiind adevărate capodopere artistice. O mare parte a moralei tradiționale se bazează pe relații adecvate între sexe și autocontrol. Încălcarea unor astfel de restricții — oricât de nobilă ar părea justificarea — subminează și distruge moralitatea.

Dezumanizarea oamenilor 

În ultimele câteva decenii, pe măsură ce cultura a devenit din ce în ce mai confuză, au apărut o mulțime de genuri de ficțiune, inclusiv thrillerele și lucrările de groază, supranaturale și fanteziste. Prin astfel de lucrări, elementele de nivel inferior pot controla mințile și trupurile oamenilor, ducând la dezumanizarea ființelor umane.

Potrivit unei zicale, un bloc de gheață de un metru nu este rezultatul unei singure zile reci. Este nevoie de o perioadă lungă de timp și necesită implicarea multor domenii pentru ca literatura să se degradeze atât de mult încât să devină un instrument al răului. Romantismul a extins descrierea vieții private și interioare ale oamenilor în literatură facilitând prezentarea fenomenelor urâte și bizare — inclusiv a stărilor mentale umane extreme care se identifică cu nebunia — pentru consumul public. Câțiva poeți britanici romantici au fost supranumiți în mod colectiv “Școala satanică” din cauza conținutului imoral al poemelor lor.

Realismul folosește scuza prezentării realității pentru a exprima partea degenerată a naturii umane. Anumite lucrări evidențiază gândurile denaturate și comportamentul imoral. Un critic numea realismul “romantismul în patru labe”. ^[29]Irving Babbitt, Rousseau și romantismul (Boston: Houghton Mifflin,1919), 104. Filosofia naturalismului, așa cum a promovat-o Jean-Jacques Rousseau, de exemplu, a atribuit declinul moralității umane mediului social și eredității familiei, eliminând astfel responsabilitatea morală a individului. Estetismul cere “artă de dragul artei”, pretinzând că arta este menită să ofere pur și simplu stimuli senzoriali și nu are niciun imperativ moral.

De fapt, toată arta are efecte subtile, profunde și de lungă durată asupra busolei morale. Negarea responsabilității morale a artei înseamnă a deschide ușa pentru lucrurile imorale. În timp ce unii autori contemporani au generat lucrări de înaltă calitate, mulți alții au produs lucrări îngrozitoare. Elementele negative sunt în mod evident rezultatul declinului standardelor morale. Ele au pavat calea către ideologia comunistă pentru a distruge omenirea prin literatură.

Când o persoană scrie, standardul său moral și starea sa mentală se reflectă în lucrarea sa. Odată cu declinul general al moralității umane, starea de spirit negativă a scriitorilor ia o poziție dominantă. Acest lucru a creat numeroase lucrări care, în loc să scoată la iveală bunătatea oamenilor, trage oamenii în jos spre iad.

4. Renașterea artei adevărate

Puterea artei este enormă. Arta adevărată poate rectifica inima omului, ridica moralitatea, armoniza yin-ul și yang-ul și chiar poate permite oamenilor să se conecteze cu Cerul, pământul și ființele divine.

În secolul trecut, spectrul comunismului a profitat de natura demonică și de răutatea omului, determinând crearea unei enorme varietăți de “artă”. Oamenii au fost conduși să hulească Divinitatea și să se revolte împotriva acesteia, să se opună tradiției și să renunțe la moralitate. În final, aceste lucruri au dus la transformarea demonică a unei mari părți a societății, într-un grad care ar fi fost profund șocant pentru oricine ar fi trăit într-o epocă anterioară.

În comparație cu frumusețea artelor tradiționale, artele moderne sunt extrem de urâte. Standardele estetice umane au fost distruse. Arta avangardistă a devenit foarte populară și dispune de sume imense de bani, în timp ce artele tradiționale și drepte au devenit obiectul ridiculizării.

Artele au fost transformate într-un vehicul care să conducă oamenii spre îndeplinirea dorințele lor și manifestarea naturii lor demonice. Granița dintre frumusețe și urât, grație și vulgaritate, bunătate și rău, a fost estompată sau chiar ștearsă. Grotescul, haosul și întunericul au înlocuit valorile universale. Societatea umană este plină de mesaje demonice, iar ființele umane sunt conduse pe o cale de decadență și distrugere.

Omenirea va putea avea parte de o altă renaștere în artă doar prin ridicarea moralității și prin întoarcerea la credință și tradiție. Abia atunci vom vedea, cu toții, frumusețea, noblețea și splendoarea a ceea ce arta ar putea și ar trebui să fie.

 

*****