Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

 

*****

*****

 

Cuprins

1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă

2. Războiul de spionaj şi dezinformare

3. De la New Deal la ideologia progresistă

4. Revoluţia culturală a Occidentului

5. Mişcările anti-război şi ale drepturilor civile

*****

Introducere

Alegerile prezidenţiale americane din 2016 au fost unele dintre cele mai dramatice din ultimele decenii. Campania electorală a fost plină de răsturnări de situație şi dispute care au persistat şi după alegeri. Câştigătorul, candidatul Partidului Republican, Donald Trump, a fost supus mediatizării negative și protestelor organizate în orașe din întreaga țară. Demonstranţii au purtat pancarde cu sloganul “nu este preşedintele meu”, declarând că Trump este rasist, sexist, xenofob sau nazist. Au existat solicitări pentru renumărarea voturilor şi ameninţări de punere sub acuzare chiar înainte de a-și prelua mandatul.

Jurnalismul de investigaţie a dezvăluit că multe dintre aceste proteste au fost instigate de anumite grupuri de interese. După cum se arată în “America sub asediu: Război Civil 2017” (America Under Siege: War Civil 2017), un documentar regizat de cercetătorul din Florida, Trevor Loudon, o parte importantă a demonstranţilor erau “revoluţionari profesionişti” cu legături cu regimurile comuniste şi alte state autoritare, precum Coreea de Nord, Iran, Venezuela sau Cuba. Documentarul lui Loudon a evidenţiat, de asemenea, rolul a două organizaţii socialiste americane proeminente, Partidul Mondial Muncitoresc Stalinist şi Organizaţia Socialistă a Libertăţii Maoiste. ^[1]Joseph (Jake) Klein, “Un interviu cu Trevor Loudon”, Capital Research Center, February 24, 2017, accessed on April 16, 2020, https://capitalresearch.org/article/an-interview-with-trevor-loudon/.

După ce a cercetat mişcarea comunistă din anii 1980, Loudon a ajuns la concluzia că organizaţiile de stânga au făcut ca Statele Unite să fie ţinta principală pentru infiltrare şi subversiune. Domeniile politicilor americane, ale educaţiei, ale mass-media şi ale afacerilor s-au deplasat din ce în ce mai mult spre stânga, sub influenţa indivizilor bine plasaţi. Chiar şi după ce oamenii din întreaga lume au aclamat triumful lumii libere după Războiul Rece, comunismul a preluat pe ascuns instituţiile publice ale societăţii occidentale în pregătirea pentru lupta finală.

În timp ce comunismul se manifestă ca guverne totalitare în ţările din est, precum Uniunea Sovietică sau China, unde produce crime în masă şi distruge cultura tradiţională, a dobândit în mod tactic şi constant controlul asupra Occidentului prin subversiune şi dezinformare. Erodează economia, procesele politice, structurile sociale şi fibra morală a omenirii pentru a provoca degenerarea şi distrugerea acesteia.

America este speranța lumii libere şi îndeplineşte misiunea dată de Divinitate de a păzi ordinea lumii. Implicarea Statelor Unite a determinat rezultatele ambelor războaie mondiale. În timpul Războiului Rece, confruntându-se cu ameninţarea holocaustului nuclear, SUA a înfrânat blocul sovietic până la dezintegrarea regimurilor comuniste sovietice şi est-europene. Succesul experimentului american de promovare a libertăților și a guvernării bazate pe principii iluministe a scutit lumea de distrugeri ulterioare.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite şi-au aplicat cunoştinţele despre tradiţiile religioase şi filozofice occidentale pentru a scrie Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Statelor Unite. Aceste documente recunosc drepturile atribuite omului de către Dumnezeu ca fiind de la sine înţelese – începând cu libertăţile religioase şi de exprimare – şi stabilesc separarea puterilor pentru a garanta sistemul republican de guvernare. 

Libertatea Occidentului este în mod direct contrară scopului comunismului. În timp ce se maschează cu viziunea frumoasă a unei societăți colective și egalitare, comunismul își propune să înrobească și să distrugă umanitatea.

De vreme ce Partidul Comunist nu are putere în țările occidentale, obiectivul său este de a cuceri Occidentul prin subversiune, făcând susținătorii săi să se infiltreze în toate organizațiile și instituțiile. Au existat cel puțin cinci forțe principale care au condus subversiunea comunistă în Occident.

Prima forță subversivă a fost Uniunea Sovietică, care a întemeiat a Treia Internaţională Comunistă (Comintern) pentru a răspândi revoluția în întreaga lume.

A doua forță subversivă a fost constituită din partidele comuniste locale, care au conlucrat cu Partidul Comunist Sovietic şi cu Cominternul.

A treia forță subversivă a fost criza economică împreună cu revoltele sociale care au încurajat multe guverne occidentale să adopte politici socialiste în ultimele decenii, ceea ce a dus la o schimbare constantă spre stânga.

A patra forță subversivă au constituit-o cei care au simpatizat și au susținut Partidul Comunist și socialismul. Acești companioni au servit comunismul ca o a cincea coloană a „idioților utili” în cadrul societății occidentale, contribuind la distrugerea culturii, la semănarea degenerării morale și la subminarea guvernelor legitime.

Partidul Comunist Chinez (PCC) este o a cincea forță subversivă. După ce comuniștii chinezi au implementat reforma economică, începută în anii 1980, PCC a stabilit schimburi politice, comerciale și culturale care i-au oferit posibilitatea de a se infiltra în Occident.

Dat fiind caracterul opac şi natura ocolită a comunismului, este cu mult în afara sferei acestei lucrări să furnizeze o descriere cuprinzătoare a infiltrării comuniste în Occident. Cu toate acestea, prin înţelegerea în linii mari, cititorii noştri pot dezvolta o imagine a modului în care funcţionează maleficul şi pot vedea prin straturile sale de înşelăciune. Din motive de concizie, acest capitol oferă o prezentare generală a pătrunderii comunismului în Statele Unite şi Europa de Vest.

1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă

În accepţiunea populară, Partidul Comunist este sinonim cu violenţa din motive bine întemeiate. Faptul că regimurile comuniste din Rusia și China au preluat puterea printr-o revoluție violentă și au folosit violența ca instrument de represiune a deturnat atenția de la formele mai puțin vizibile ale comunismului. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels au notat: “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea prin forţă a întregii orânduiri sociale de până acum.“ ^[2]Karl Marx și Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist” (Arhiva de Internet Marx / Engels) în Lucrările selectate ale lui Marx & Engels, vol. 1, traducere Samuel Moore, ed. Andy … Continue reading

Potrivit lui Marx, revoluţia comunistă ar începe în ţările capitaliste avansate, dar Lenin credea că socialismul ar putea fi construit în Rusia, care era relativ subdezvoltată economic. O altă contribuție semnificativă a lui Lenin la marxism a fost doctrina lui de construire a partidului, care a constat în adoptarea tehnicilor de constrângere, înșelăciune și violență folosite în organizațiile criminale și animarea acestora cu teoria socio-economică marxistă. Potrivit lui Lenin, clasa muncitoare este incapabilă să dezvolte conștiința de clasă sau revoluția pe cont propriu și, prin urmare, trebuie să fie mobilizată de o forță externă. Agenții revoluției vor fi organizați într-o „avangardă” proletară extrem de disciplinată: Partidul Comunist.

Societatea britanică Fabian, fondată în 1884, la un an după moartea lui Marx, a luat o altă cale în lupta pentru impunerea socialismului. Stema inițială a societății reprezenta un lup în haine de oaie, iar numele său este o referinţă la Quintus Fabius Maximus Verrucosus, generalul şi dictatorul roman, faimos pentru tacticile sale militare de amânare a luptei în războiul împotriva Cartaginei. Prima broșură produsă de grup, a inclus o notă care spunea: “Pentru momentul potrivit, trebuie să aşteptaţi, aşa cum Fabius a făcut în cel mai răbdător mod, atunci când a luptat împotriva lui Hannibal, deşi mulţi i-au condamnat amânările; dar când va veni timpul, trebuie să loviţi cu sete, aşa cum a făcut Fabius, sau aşteptarea voastră va fi zadarnică și nu va fi încununată de succes. “ ^[3]“Istoria noastră”, Societatea Fabian, accesat la 6 martie 2020, https://fabians.org.uk/about-us/our-history

Pentru a înfăptui treptat socialismul, Societatea Fabian a inventat politica de “infiltrare graduală” (aşa numita politică a paşilor mărunţi – n.trad.) pentru a se infiltra în politică, afaceri şi societatea civilă. Societatea Fabian își încurajează membrii să promoveze obiectivele socialiste prin aderarea la organizaţii potrivite şi prin linguşirea unor personalităţi importante precum miniştrii de cabinet, oficiali de rang înalt ai administraţiei, industriaşi, decani universitari sau lideri ai bisericii. Sidney Webb, un membru central al societății, a notat:

“Ca și Societate, am salutat adeziunea bărbaţilor şi a femeilor de orice denominaţie religioasă sau de nici una, insistând cu tărie că socialismul nu era secularism; şi chiar obiectul şi scopul tuturor acţiunilor colective sensibile a fost dezvoltarea sufletului, a conştiinţei sau a caracterului individual. […] Nici nu ne-am limitat propaganda la emergentul Partid Laburist sau la cei care erau pregătiţi să se numească socialişti sau muncitori sau la o anumită clasă. Noi ne avansăm propunerile, una câte una, cât mai convingător posibil, tuturor celor care le-ar asculta – conservatorilor ori de câte ori putem, bisericilor şi capelelor tuturor denominaţiilor, diverselor universităţi, liberalilor şi radicalilor, alături de celelalte societăţi socialiste în orice moment. Am numit acest lucru “permeaţie” şi a fost o descoperire importantă”. ^[4]Mary Agnes Hamilton, Sidney şi Beatrice Webb: Un studiu în biografia contemporană” (London: Sampson Low, Marston & Co., 1932).

Atât comunismul nonviolent al Societății Fabiene, cât și comunismul violent al lui Lenin au avut același scop final. Comunismul violent al lui Lenin nu a respins mijloacele nonviolente. Lenin, în cartea sa „Comunismul de stânga: o tulburare a copilăriei”, a criticat partidele comuniste din Europa de Vest care au refuzat să coopereze cu ceea ce el numea sindicatele de muncă „reacționare” sau să se alăture parlamentului național „capitalist”. Lenin a scris în cartea sa: „Pentru un comunist, cu o înțelegere corectă a propriilor sale scopuri, arta politicii constă în aprecierea corectă a condițiilor și a momentului în care avangarda proletariatului poate prelua cu succes puterea. Trebuie să decidă când, după această asumare a puterii, poate să câştige un sprijin adecvat al unei pături suficient de largi a clasei muncitoare şi a maselor muncitoare neproletare şi atunci când este capabilă să-şi menţină, să-şi consolideze şi să-şi extindă guvernarea prin educarea, instruirea şi atragerea maselor tot mai largi de oameni ai muncii.” ^[5]Vladimir Ilici Lenin, “Comunismul de stângă: o boală infantilă” (Moscova: Editura Limbilor Străine, 1952), 47.

Lenin a subliniat în repetate rânduri că aceşti comunişti trebuie să-şi ascundă intenţiile reale. În căutarea puterii, nu se poate exclude nicio promisiune sau compromis. Cu alte cuvinte, pentru a-şi atinge obiectivele, ei trebuie să fie lipsiţi de scrupule. Pe drumul spre putere, atât Partidul Bolşevic din Rusia, cât şi Partidul Comunist Chinez (PCC) au folosit violenţa şi înşelăciunea la maximum.

Brutalitatea regimurilor comuniste sovietice şi chineze a deturnat atenţia de la comunismul nonviolent din Occident. Societatea Fabiană s-a specializat în camuflare. L-a ales pe Bernard Shaw, un dramaturg irlandez, pentru a ascunde adevăratele scopuri ale socialismului nonviolent cu o retorică prozaică. Dar brutalitatea se află dincolo de aparenţe. Shaw a scris pe pagina finală a cărții sale „Ghidul femeii inteligente către socialism și capitalism”: “De asemenea, am făcut destul de clar că socialismul înseamnă egalitate în venituri sau nimic şi că în socialism nu vi se va permite să fiţi săraci. Veţi fi hrăniţi cu forţa, îmbrăcaţi, cazaţi, învăţaţi şi angajaţi chiar dacă vă place sau nu. Dacă s-ar fi descoperit că nu aveţi suficient caracter pentru a merita toate acestea, aţi putea fi executaţi într-un mod amabil. “^[6]Bernard Shaw, “Ghidul femeii inteligente în socialism şi capitalism” (New York: Brentano’s Publishers, 1928), 470.

În același mod în care un regim leninist poate uneori considera că este oportun să reducă brutalitatea excesivă a guvernării sale, partidele comuniste occidentale și diferitele lor organizații frontale nu sunt împotriva folosirii violenței și a altor acte criminale atunci când acest lucru le avansează agenda politică.

2. Războiul de spionaj şi dezinformare

Comunismul consideră naţiunea ca fiind o interpretare opresivă a claselor sociale şi urmăreşte abolirea naţionalităţii și eliminarea patriotismului. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels proclamă: “muncitorii nu au nicio ţară”. Manifestul se încheie cu nota “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Sub conducerea lui Lenin, bolşevicii au fondat primul regim socialist şi au înfiinţat imediat Cominternul pentru a instiga şi a răspândi revoluţia socialistă în întreaga lume. Scopul Uniunii Sovietice şi al Cominternului a fost acela de a răsturna regimurile legitime ale fiecărei naţiuni de pe pământ şi de a înființa o dictatură socialistă a proletariatului mondial. În 1921, filiala din Orientul Îndepărtat al Cominternului a înfiinţat PCC, care va prelua conducerea Chinei în 1949.

Partidele comuniste din întreaga lume au cerut îndrumări de la Comintern şi i-au acceptat finanţarea şi instruirea. Cu resursele unui vast imperiu la dispoziţie, bolşevicii au recrutat activişti din întreaga lume şi i-au instruit să conducă operaţiuni subversive în ţările lor.

Înfiinţat în 1919, Partidul Comunist din SUA (PCSUA) a fost o astfel de organizaţie care a urmat Cominternul şi PCUS. Deşi PCSUA nu a devenit niciodată o forţă politică majoră, influenţa lui asupra Statelor Unite a fost totuşi semnificativă. PCSUA a conspirat cu activişti şi organizaţii activiste pentru a se infiltra în mişcările muncitorilor şi elevilor, în biserică şi guvern.

La sfârșitul anilor ’50 Fred Schwartz, unul dintre cei care au pus bazele gândirii anticomuniste americane, a declarat Comitetului pentru Activități Antiamericane al Camerei Reprezentanților din SUA. “Orice încercare de a judeca influenţa comuniştilor prin numărul lor este ca şi cum aţi încerca să determinaţi validitatea carenei unei bărci raportând zona găurită a carenei la zona care este bună. O gaură poate să scufunde nava. Comunismul este teoria unei minorități disciplinate care controlează şi conduce restul. O persoană aflată într-o poziţie sensibilă poate controla şi manipula alte mii.“ ^[7]Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Comitetul pentru Activități Americane la ONU, Subversiunea Legală Americană: Rolul avocatului Comunist: Raportul la cel de-al 86 Congres, Prima Sesiune, … Continue reading

Se ştie că spionii sovietici erau infiltraţi în guvernul american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda acestui fapt şi a eforturilor anticomuniste ale senatorului Joseph McCarthy, faptele au fost ascunse sau tăinuite publicului larg de către politicienii de stânga, cadrele universitare şi mass-media de stânga.

În anii ’90, guvernul american a desecretizat fişierele “Venona”, o colecție de comunicări sovietice decodificate de serviciile americane de informaţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste documente arată că cel puţin 300 de spioni sovietici lucrau în guvernul S.U.A., inclusiv oficiali de rang înalt din administraţia Roosevelt care aveau acces la informaţii extrem de secrete. Alţi agenţi şi-au folosit poziţiile pentru a influenţa elaborarea politicilor şi politica de stat. Printre cei care s-au dovedit a fi spioni sovietici a fost un oficial al Trezoreriei Statelor Unite – Harry Dexter White, un oficial al Departamentului de Stat – Alger Hiss, precum şi cuplul Julius şi Ethel Rosenberg, care a fost executat pe scaunul electric pentru transmiterea de secrete militare şi tehnologii atomice Uniunii Sovietice.

Comunicaţiile interceptate şi decriptate de Proiectul Venona au fost doar vârful aisbergului; dimensiunea totală a infiltrării sovietice în guvernul S.U.A. rămâne necunoscută. În calitate de înalţi oficiali americani, unii dintre agenții sovietici au avut ocazia să influenţeze decizii politice importante.

Hiss, care a ocupat funcția de director al Biroului de Afaceri Politice Speciale al Departamentului de Stat, a jucat un rol-cheie în calitate de consilier al preşedintelui Franklin D. Roosevelt în timpul Conferinţei de la Yalta de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. El a contribuit la stabilirea aranjamentelor teritoriale postbelice, la elaborarea Cartei Naţiunilor Unite, la stabilirea schimburilor de prizonieri şi a altor lucruri similare.

Harry Dexter White, un consilier de încredere al Secretarului Trezoreriei Henry Morgenthau Jr., a contribuit la crearea acordului financiar internaţional Bretton Woods şi a fost unul dintre arhitecții creării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. White a încurajat Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) să-l înroleze pe Yi Zhaoding, membru clandestin al PCC, în cadrul Ministerului de Finanţe al Chinei. Preluând postul în 1941, Yi a fost arhitectul reformelor monetare dezastruoase care au afectat reputaţia Kuomintang şi a ajutat la ascensiunea PCC. ^[8]John Earl Haynes și Harvey Klehr, Venona: Decodând Spionajul Sovietic în America (New Haven: Yale University Press, 1999), 138–145. Unii istorici susţin că influenţa spionilor sovietici şi a simpatizanţilor lor de stânga în politica externă americană a determinat Statele Unite să pună capăt ajutorului militar acordat Kuomintang în timpul războiului civil chinez care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. China continentală a căzut, în consecinţă, în mâinile PCC. ^[9]M. Stanton Evans și Herbert Romerstein, Agenții Secreți ai lui Stalin: Subversiunea guvernului Roosevelt” (New York: Threshold Editions, 2012).

Whittaker Chambers, un informator sovietic şi asociat al PCSUA, care ulterior a cerut azil politic şi a depus mărturie împotriva altor spioni, a afirmat: “Agenţii unei puteri inamice au fost în măsură să facă mult mai mult decât să fure documente. Ei au fost în poziţia de a influenţa politica externă a naţiunii în interesul inamicului principal al naţiunii, şi nu numai în ocazii excepţionale, […] ci în ceea ce trebuie să fi fost un număr uluitor de decizii zilnice.“ ^[10]Whittaker Chambers, Martor (New York: Random House, 1952).

Yuri Bezmenov, un agent KGB care a fugit în Occident în 1970, a discutat despre metodele sovietice de subversiune în scrierile şi interviurile sale. Potrivit lui Bezmenov, spionii culturii populare în stilul lui James Bond, care aruncă poduri în aer sau se furişează să fure documente secrete, erau departe de realitatea spionajului. Doar între 10 şi până la 15 procente din personalul şi resursele KGB au fost alocate operaţiunilor tradiţionale de spionaj, restul mergând în subversiune ideologică.

Bezmenov a spus că subversiunea are loc în patru etape:  demoralizare, destabilizare, criză și „normalizare”. Primul pas se concentrează pe folosirea unei generații pentru a submina percepția realității şi pe demoralizarea ţării inamice; al doilea pas este crearea haosului social; al treilea pas este incitarea la o criză care ar putea duce fie la război civil, la revoluţie, sau la invazie externă, culminând cu a patra şi ultima etapă de a aduce ţara sub controlul Partidului Comunist. Aceasta se numeşte normalizare.

Bezmenov, alias Thomas Schumann, a enumerat trei domenii ale subversiunii sau demoralizării în prima etapă: ideile, structurile şi viaţa socială. Ideile se referă la religie, educaţie, mass-media şi cultură. Structurile includ administraţia guvernamentală, sistemul juridic, forţele de ordine, forţele armate şi diplomaţia. Viaţa socială cuprinde familii şi comunităţi, sănătatea şi relaţiile dintre oamenii de diferite rase şi clase sociale.

De exemplu, Bezmenov a explicat modul în care conceptul de egalitate a fost manipulat pentru a crea tulburări sociale. Agenţii au promovat cauza egalitarismului, făcând oamenii să se simtă nemulţumiţi de circumstanţele lor politice şi economice. Activismul şi tulburările civile erau însoţite de o stagnare economică, care ar exacerba relaţiile de muncă şi de capital într-un ciclu de destabilizare ce se deteriorează. Aceasta va culmina cu revoluţia sau cu invazia forţelor comuniste. ^[11]Thomas Schuman, (Yuri Bezmenov) “Scrisoare de dragoste către America” (Los Angeles: Maxims Books, 1984), pp. 21-46.

Un alt transfug este Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial al serviciilor de informaţii din România comunistă, care a fugit în Statele Unite în 1978. El a expus sistematic modul în care fosta Uniune Sovietică şi regimurile comuniste din Europa de Est au adoptat strategii de război psihologic şi de dezinformare împotriva ţărilor occidentale pentru a genera prima etapă. Potrivit lui Pacepa, scopul dezinformării a fost acela de a modifica cadrul de referinţă al oamenilor. Având valorile ideologice manipulate, oamenii ar fi incapabili să înţeleagă sau să accepte adevărul chiar şi atunci când le sunt prezentate dovezi directe. ^[12]Ion Mihai Pacepa și Ronald J. Rychlak, Dezinformare: Fostul șef spion revelează strategiile secrete pentru subminarea libertății, atacarea religiei, și promovarea terorismului (Washington, DC: … Continue reading

Bezmenov a spus că prima etapă a subversiunii ideologice a durat de obicei 15-20 de ani – adică timpul necesar pentru educaţia unei noi generaţii – a doua etapă între doi până la cinci ani, iar a treia etapă doar două până la şase luni. Într-un interviu pe care l-a acordat în 1984, Bezmenov a spus că prima etapă a fost realizată într-o măsură mai mare decât s-ar fi aşteptat iniţial autorităţile sovietice.

Mărturiile multor spioni sovietici şi ofiţeri de contrainformaţii precum şi documente desecretizate din Războiul Rece sugerează că tacticile de infiltrare și de subversiune au fost forţele motrice din spatele mişcării de contracultură din anii ’60.

În 1950, senatorul Joseph McCarthy a început să expună amploarea infiltrării comuniste în guvernul şi în societatea americană. Dar după patru ani Senatul a votat cenzurarea lui iar acţiunea guvernamentală de a se scăpa de influenţa comunistă a fost stopată. Astăzi, McCarthyismul este sinonim cu persecuţia politică – o indicaţie că aripa stângă a reușit să domine cu succes lupta ideologică.

Ameninţarea infiltrării comuniste nu s-a diminuat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi cu sfârşitul Războiului Rece. Aripa stângă luptă cu înverşunare pentru a proteja adulterii, pe cei care recurg la avorturi, criminalii şi comuniştii, sprijinind în acelaşi timp anarhia şi opunându-se civilizaţiei.

3. De la noul New Deal la ideologia progresistă

La 24 octombrie 1929, panica s-a instalat pe piaţa de capital din New York și au fost tranzacționate un record de 12,9 milioane de acțiuni. Criza s-a extins de la sectorul financiar în întreaga economie, iar Marea Depresiune nu a ocolit nici națiunile industrializate și nici pe cele în curs de dezvoltare. Rata șomajului în Statele Unite, care fusese de 3% în 1929, a ajuns să afecteze un sfert din forța de muncă în 1933. În afară de Uniunea Sovietică, producţia industrială în marile țări industriale a scăzut cu o medie de 27%. ^[13]Biroul recensământului, „Statisticile istorice ale Statelor Unite: Colonial Times până în 1970, partea a 2-a”, accesat la 16 aprilie 2020, … Continue reading

La începutul anului 1933, în termen de 100 de zile de la învestirea lui Roosevelt, au fost introduse multe legi pentru soluţionarea crizei. Reglementările au sporit intervenţia guvernului în economie şi Congresul a adoptat reforme majore: Legea bancară de urgenţă, Legea privind adaptarea agriculturii, Legea privind recuperarea industrială naţională şi Legea privind securitatea socială. Deşi noul curs al lui Roosevelt s-a încheiat în esenţă prin izbucnirea celui de-al Doilea Război mondial, multe dintre instituţiile şi organizaţiile care au apărut în această perioadă au continuat să modeleze societatea americană până în prezent.

Roosevelt a emis în medie mai multe ordine executive anual decât numărul total de astfel de decrete emise de toţi preşedinţii în secolul XX. Cu toate acestea, rata şomajului american în Statele Unite nu a scăzut sub două cifre până în 1941 și războiul era în desfășurare. Efectul real al noului pachet de programe economice, New Deal, a fost acela de a pune guvernul S.U.A. pe o traiectorie de impozitare ridicată, guvernare extinsă şi intervenţionism economic.

În cartea sa “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste a stângii americane”, gânditorul conservator Dinesh D’Souza a susţinut că Legea Naţională de Redresare, care a constituit elementul central al noului pachet, New Deal, al lui Roosevelt, a însemnat, în esenţă, sfârşitul pieţei libere din S.U.A. ^[14]Dinesh D’Souza, “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste ale stângii americane” (Washington, DC: Regnery Publishing, 2017.

Potrivit “FDR’s Folly”, o carte a istoricului Jim Powell din 2003, New Deal a prelungit Marea Depresiune, în loc să o încheie: Legea privind Securitatea Socială şi legile muncii au încurajat creșterea șomajului, în timp ce taxele mari au afectat afacerile prospere şi enumerarea poate continua. ^[15]Jim Powell, “Nebunia FDR: Cum Roosevelt şi noua lui înţelegere au prelungit Marea Depresiune” (New York: Crown Forum, 2003).

Laureatul Premiului Nobel pentru Economie Milton Friedman i-a apreciat concluzia lui Powell, spunând: “Pentru a spune adevărul — așa cum Powell demonstrează fără nicio îndoială — că New Deal a împiedicat redresarea din contracție, a prelungit şi a crescut şomajul, şi a pregătit terenul pentru un guvern tot mai intruziv şi costisitor“. ^[16]Milton Friedman, așa cum este citat în Powell, Nebunia FDR:, coperta din spate.

Preşedintele Lyndon Johnson, care a preluat mandatul după asasinarea preşedintelui Kennedy în 1963, a declarat “război total împotriva sărăciei și șomajului“ în discursul său din 1964 privind starea naţiunii şi a lansat apoi programele interne ale “Marii Societăţi”. Într-o perioadă scurtă de timp, Johnson a emis o serie de ordine executive, a înfiinţat noi agenţii guvernamentale, a consolidat asistenţă socială, a ridicat taxele şi a extins drastic autoritatea guvernului.

Sunt interesante de remarcat asemănările dintre măsurile administrative ale preşedintelui Johnson şi obiectivele expuse în literatura comunistă de la acea dată. Gus Hall, secretar general al PCUSA, a declarat: “Atitudinea comunistă faţă de proiectul “Marii Societăţi” poate să fie rezumată printr-o veche zicală că doi bărbaţi care dorm în acelaşi pat pot avea vise diferite… Noi susţinem aceste măsuri pentru că visăm la socialism”.

“Același pat” al lui Hall se referă la politicile proiectului “Marii Societăţi”. Deşi PCUSA a susţinut iniţiativa “Marii Societăţi”, intenţia administraţiei Johnson a fost de a îmbunătăţi Statele Unite în cadrul sistemului democratic. Intenţia Partidului Comunist a fost să conducă Statele Unite în socialism.

Consecinţele cele mai grave ale proiectului “Marii Societăţi” şi ale războiului împotriva sărăciei au fost triple: au crescut dependenţa de asistența socială, au descurajat oamenii să muncească şi au deteriorat structura familiei. Politicile de asistență socială au favorizat familiile monoparentale, încurajând divorţul şi copiii din afara căsătoriei. Potrivit statisticilor, rata copiilor născuţi în afara căsătoriei în 1940 a fost de 3,8% din totalul nou-născuţilor; până în 1965, această cifră a crescut la 7,7%. În 1990, la 25 de ani de la reforma “Marii Societăţi”, cifra a fost de 28% şi apoi a crescut la 40% în 2012. ^[17]Nicholas Eberstadt, “Marea Societate din anii ’50” Ceea ce a scris LBJ,” (American Enterprise Institute),9 mai 2014, accesat pe 16 aprilie 2020 … Continue reading

  Aceste politici au afectat în mod disproporționat minoritățile, în special persoanele de culoare.

Dezintegrarea familiei a adus cu ea o serie de consecinţe pe scară largă, precum o povară financiară crescută pentru guvern, o rată a criminalităţii în creştere, declinul educaţiei familiale, ciclul inter-generațional al sărăciei şi mentalitatea de a fi îndreptățit (când se crede că privilegiile sunt de fapt drepturi – n.trad.), ceea ce a condus la o rată mai mare a şomajului voluntar.

Un citat atribuit istoricului şi juristului scoţian, Lordul Alexander Fraser, spune: “O democraţie nu poate exista ca o formă permanentă de guvernare. Poate exista doar până când alegătorii descoperă că să își pot aloca singuri venituri din bugetul public. Din acel moment, majoritatea votează mereu pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii din trezoreria publică, rezultând că o democraţie se prăbuşeşte întotdeauna datorită politicii fiscale libere, urmată întotdeauna de o dictatură și apoi de o monarhie.” ^[18]Elmer T. Peterson, “Acesta este nucleul dur al libertăţii” (The Daily Oklahoman, 9 decembrie 1951). O formă a acestui citat este atribuită, de asemenea, istoricului francez Alexis de Tocqueville.

Un proverb chinez spune: “Trecerea de la sărăcie la extravaganţă este ușoară, dar opusul este dificil”. După ce oamenii dezvoltă o dependenţă de asistența socială, devine aproape imposibil pentru guvern să reducă amploarea şi tipurile de beneficii. Asistența socială de stat occidentală a devenit o mlaştină politică pentru a cărei asanări politicienii şi oficialii nu au nicio soluţie.

În anii 1970, extrema stânga a renunţat la termenii revoluţionari care au ţinut în gardă poporul american şi i-au înlocuit cu “liberalismul” şi “progresismul” care sună mai neutru. Celor care au locuit în ţările comuniste nu le este străin termenul progresism căci “progresul” a fost folosit de Partidul Comunist ca un cvasi sinonim al “comunismului”. De exemplu, termenul “mişcare progresistă” se referea la “mişcarea comunistă” şi “intelectualii progresişti” la “indivizi pro-comunişti” membrii clandestini ai Partidului Comunist.

Liberalismul, nu este în mod substanţial diferit de progresism, deoarece are aceleaşi conotaţii de impozite ridicate, de asistență socială extinsă, de guvernare crescută, de respingerea religiei, a moralităţii şi a tradiţiei, de utilizarea “justiţiei sociale” ca armă politică, de “corectitudine politică”; şi de promovarea militantă a feminismului, a homosexualităţii, a perversităţii sexuale şi a altora similare.

Nu intenţionăm să arătăm cu degetul către nici un politician sau individ, deoarece este într-adevăr dificil să se facă analize şi judecăţi corecte în mijlocul unor evoluţii istorice complexe. Este clar că spectrul comunismului a lucrat neîncetat atât în Est, cât şi în Occident de la începutul secolului al XX- lea. Când revoluţia violentă a reuşit în Est, ea a răspândit influenţa comunismului asupra guvernelor şi societăţilor din Occident, schimbându-le orientarea spre stânga.

După marea criză economică, cunoscută ca “Marea Depresiune”, Statele Unite au adoptat politici din ce în ce mai socialiste, precum “asistența socială”, deoarece ateismul şi materialismul au erodat fibra morală a societăţii americane. Oamenii s-au îndepărtat de Divinitate şi de moralitatea tradiţională, și rezistența la înșelătorie le-a slăbit.

4. Revoluţia culturală a Occidentului

În anii ’60, într-un moment de răscruce al istoriei moderne, a avut loc o mişcare de contracultură fără precedent, care a migrat dinspre Est spre Occident. Spre deosebire de Revoluţia Culturală a comuniştilor chinezi, mişcarea de contracultură occidentală pare să aibă interese multiple sau, mai degrabă, să nu aibă niciunul.

De la jumătatea anilor ’60 până la mijlocul anilor ’70, participanţii, în cea mai mare parte tineri ai mişcării de contracultură au fost motivaţi de diverse preocupări. Unii s-au opus războiului din Vietnam, unii s-au luptat pentru drepturile civile, unii au susţinut feminismul şi au denunţat patriarhatul, alţii s-au luptat pentru drepturile homosexualilor. Și, ca să fie complet, a mai fost și un spectacol orbitor al mişcărilor împotriva tradiţiei şi autorităţii care pledau pentru libertate sexuală, hedonism, narcotice şi muzică rock.

Scopul acestei revoluţii culturale occidentale a fost acela de a distruge civilizaţia creştină dreaptă şi cultura ei tradiţională. Deşi aparent dezordonată şi haotică, această schimbare culturală internaţională provine din comunism. Participanţii tineri la mişcarea de contracultură i-au venerat pe “cei trei M” – Marx, Marcuse şi Mao Zedong.

Herbert Marcuse a fost membru cheie al Şcolii de la Frankfurt, un grup de intelectuali marxişti, asociaţi cu Institutul de Cercetări Sociale înfiinţat iniţial în 1923 care se numea pe atunci Universitatea din Frankfurt. Fondatorii ei au folosit conceptul de teorie critică pentru a ataca civilizaţia occidentală şi a aplica marxismul în sfera culturală.

Unul dintre fondatorii şcolii a fost marxistul maghiar Gyorgy Lukacs. El a declarat că scopul școlii era de a răspunde la întrebarea: “Cine ne poate salva de civilizaţia occidentală?” ^[19]William S. Lind, ‘Corectitudinea Politică:’ O scurtă istorie a unei ideologii (Washington, DC: Free Congress Foundation, 2004), 4–5.

Elaborând în acest sens, el a spus că Occidentul este vinovat de genocid împotriva oricărei civilizaţii şi culturi pe care le-a întâlnit. Civilizaţia americană şi cea occidentală, potrivit lui Lukacs, sunt cele mai mari depozite ale rasismului, sexismului, nativismului, xenofobiei, antisemitismului, fascismului şi narcisismului. Calea către „corectitudine politică” a fost astfel pavată.

În 1935, marxiştii din Şcoala de la Frankfurt s-au relocat în Statele Unite şi au devenit afiliaţi la Universitatea Columbia din New York. Acest lucru le-a oferit o deschidere spre popularizarea teoriilor lor pe pământ american. Cu ajutorul celorlalţi cercetători de stânga, ei au corupt mai multe generaţii de tineri americani.

Combinând marxismul cu pansexualitatea freudiană, teoriile lui Marcuse au catalizat mişcarea de eliberare sexuală. Marcuse credea că reprimarea naturii proprii în societatea capitalistă împiedică eliberarea și libertatea. De aceea, era necesar să se opună tuturor religiilor tradiţionale, moralităţii, ordinii şi autorităţii, pentru a transforma societatea într-o utopie de plăcere nelimitată, obținută fără efort.

Lucrarea celebră a lui Marcuse ce a apărut în 1955,  “Eros şi civilizaţie. O cercetare filosofică asupra lui Freud”, ocupă un loc important în numeroasele lucrări ale cercetătorilor de la Frankfurt, din două motive specifice: În primul rând, cartea combină gândurile lui Marx cu Freud şi transformă criticile lui Marx asupra politicii şi economiei într-o critică a culturii şi psihologiei. În al doilea rând, cartea a creat punţi între teoreticienii de la Frankfurt şi tinerii cititori, ceea ce a activat rebeliunea culturală din anii ’60.

Marcuse a afirmat că mişcarea de contracultură poate fi numită: “o revoluţie culturală, deoarece protestul este îndreptat spre întreaga instituţie culturală, inclusiv moralitatea societăţii existente. […] Există un lucru pe care îl putem spune cu siguranţă: ideea tradiţională a revoluţiei şi strategia tradiţională a revoluţiei s-au încheiat. Aceste idei sunt de modă veche. […] Ceea ce trebuie să întreprindem este un tip de dezintegrare difuză şi dispersată a sistemului.“ ^[20] Ibid., 10.

Puţini dintre tinerii răzvrătiţi au putut să înţeleagă teoriile tainice ale Şcolii de la Frankfurt, dar ideile lui Marcuse erau simple: fiți anti-tradiţie, anti-autoritate şi anti-moralitate. Abandonaţi-vă impulsurilor sexuale, drogurilor şi rock-n-roll-ului fără restricţii. Ba chiar a inventat fraza “faceţi dragoste, nu război”. Atâta timp cât spuneţi “nu” tuturor normelor de autoritate şi de societate, sunteţi considerat ca un participant la cauza revoluţionară “nobilă”. Fiind atât de simplu şi uşor să devii un revoluţionar, nu e de mirare că a atras atât de mulţi tineri în acel moment.

Trebuie subliniat faptul că deşi o parte dintre tinerii rebeli au acţionat din proprie inițiativă, majoritatea celor mai radicali lideri studenţi care se aflau în prima linie a mişcării au fost instruiţi şi manipulaţi de comunişti străini. De exemplu, liderii organizației Studenţilor pentru o Societate Democrată (SSD) au fost instruiți de agenți de spionaj cubanezi, potrivit rapoartelor FBI.

Protestele studenţilor au fost organizate şi instigate direct de grupurile comuniste. Unul dintre aceste grupuri a fost organizația de extremă stânga Vremea Clandestină care a intervenit când SSD s-a prăbușit în 1969. Într-o declaraţie din acel an, Vremea Clandestină a folosit următorul citat : “Contradicţia dintre popoarele revoluţionare din Asia, Africa şi America Latină şi imperialiştii conduşi de Statele Unite este principala contradicţie în lumea contemporană. Dezvoltarea acestei contradicţii promovează lupta popoarelor din întreaga lume împotriva imperialismului american şi a lacheilor lui”.

Aceste cuvinte au fost scrise de Lin Biao, care la acel moment era al doilea lider în ierarhia puterii comuniste a Chinei şi au fost integrate în seria sa de articole numite “Trăiască Victoria Războiului Poporului!” ^[21]Lin Biao, “Zdrobiți imperialismul Statelor Unite și a lacheilor lor prin Războiul Poporului” în Trăiască Victoria Războiului Poporului! (Beijing: Foreign Language Press, 1965).

Aşa cum Revoluţia Culturală a provocat daune ireversibile culturii tradiţionale chineze, mişcarea de contracultură a provocat o revoluţie de tip titanic în societatea occidentală. În primul rând, a normalizat multe subculturi care aparţineau straturilor inferioare ale societăţii sau erau variaţii deviante ale culturii de masă. Eliberarea sexuală, drogurile şi rock-and-roll-ul au erodat rapid valorile morale ale tinerilor şi le-au transformat într-o forţă corozivă care era împotriva lui Dumnezeu, împotriva tradiţiei şi împotriva societăţii.

În al doilea rând, mişcarea de contracultură a constituit un precedent pentru activismul haotic şi a încurajat o gamă largă de moduri de gândire antisocială şi antiamericană, pregătind terenul pentru revoluţia stradală care urma sa apară mai târziu.

În al treilea rând, după ce tinerii din anii ’60 şi-au încheiat stilul de viaţă activist, au intrat în universităţi şi în institute de cercetare, şi-au terminat doctoratele şi masterele şi au intrat în societatea americană convențională. Ei au adus cu ei viziunea marxistă asupra lumii şi acele valori în educaţie, mass-media, politică şi afaceri, promovând o revoluţie nonviolentă în toată ţara.

Începând cu anii 1980, stânga a preluat, în mare parte, şi a stabilit fortăreţe în mass-media, mediul academic şi Hollywood. Preşedinţia lui Ronald Reagan a inversat pentru scurt timp această tendinţă, doar pentru ca aceasta să se reia în anii ’90 şi să ajungă la un maxim în ultimii ani.

5. Mişcările anti-război şi ale drepturilor civile

În nuvela “1984” a lui George Orwell, unul dintre cele patru ministere principale din suprastatul Oceania este Ministerul Păcii, care supraveghează afacerile militare ale partidului. Înţelesul inversat al denumirii sale subliniază o strategie a comuniștilor: când puterea ta este inferioară celei a inamicului, cea mai bună strategie este proclamarea dorinţei de pace; întinderea unei ramuri de măslin este cea mai bună cale de a ascunde războiul iminent.

Uniunea Sovietică şi alte ţări comuniste au fost şi continuă să fie adepţi și practicieni ai acestei strategii, care este folosită pentru infiltrarea în Occident. Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial – când Statele Unite erau încă singura țară care produsese şi testase cu succes bomba atomică — a fost format Consiliul Mondial al Păcii. Primul lui preşedinte a fost fizicianul francez Joliot-Curie, membru al Partidului Comunist Francez.

După ce a suferit pierderi uriaşe în război, Uniunea Sovietică a promovat agresiv pacea mondială ca pe o strategie de a stăvili presiunea din partea Occidentului. Consiliul Mondial al Păcii a fost influențat direct de Comisia Sovietică pentru Apărarea Păcii, o organizaţie afiliată Partidului Comunist Sovietic. Consiliul a organizat o campanie mondială proclamând că Uniunea Sovietică este o națiune iubitoare de pace și a condamnat S.U.A. catalogând-o drept un aţâţător la război hegemonic. „Lupta pentru pace”, un slogan promovat de oficialul sovietic de rang înalt şi principalul ideolog al partidului Mikhail Suslov, a devenit un element al retoricii sovietice.

“Prezenta mişcare anti-război atestă voinţa şi disponibilitatea celor mai extinse mase ale poporului de a proteja pacea şi de a împiedica agresorii să scufunde omenirea în abisul unui alt măcel”, a scris Suslov într-o broşură de propagandă din 1950. “Sarcina este acum de a transforma această voinţă a maselor în acţiuni eficiente şi concrete, menite să elimine planurile şi măsurile instigatorilor anglo-americani de război”. ^[22]Mikhail Suslov, “Apărarea păcii și lupta împotriva incitatorilor la război” (New Century Publishers, februarie 1950), Arhiva Marxistă pe Internet, accesată pe 17 aprilie 2020, … Continue reading

“Pacea mondială” a fost în primele linii ale războiului comunist de opinie publică împotriva lumii libere. Uniunea Sovietică a sponsorizat o mulţime de organizaţii şi grupuri, precum Federaţia Mondială a Sindicatelor, Asociaţia Mondială a Tineretului, Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Federaţia Mondială a Oamenilor de Ştiinţă şi altele pentru a susţine afirmaţiile Consiliului Mondial al Păcii. 

Vladimir Bukovski, un dizident sovietic proeminent, scria în 1982 că “membrii generaţiei mai în vârstă îşi mai amintesc marșurile, mitingurile şi petiţiile din anii ’50. […]Nu mai este un secret acum că toată campania a fost organizată, condusă şi finanţată de la Moscova, prin aşa-numitul Fondul Păcii şi Consiliului Mondial al Păcii dominat de sovietici.“ ^[23]Vladimir Bukovsky, “Mișcarea de pace & Uniunea Sovietică” Commentary Magazine, mai 1982, accesată pe 17 aprilie, 2020, … Continue reading

Gus Hall, fostul secretar general al PCSUA a declarat: “Este nevoie să se extindă lupta pentru pace, să se escaladeze, să fie implicați mai mulţi oameni şi să fie făcut un subiect fierbinte în fiecare comunitate, în fiecare organizație, în fiecare sindicat, în fiecare casă, pe fiecare stradă şi în fiecare loc unde se adună oamenii.“^[24]Congresul Statelor Unite, Înregistrări din Congres: Proceduri și Dezbateri, Cel de-al 88-lea Congres, Prima Sesiune, vol. 109, partea 1, 9 ianuarie – 30 ianuarie, 1963.

Sovieticii au desfășurat mişcarea “luptă pentru pace” în trei valuri pe parcursul Războiului Rece, primul val fiind în anii ’50. Al doilea val a fost mişcarea anti-război din anii ’60 şi ’70. Stanislav Lunev, fost ofiţer al GRU-ului sovietic (serviciul de contrainformații militare) care a fugit din Rusia în Statele Unite în 1992, a spus că “GRU şi KGB au finanţat aproape toate mişcările şi grupurile anti-război din Statele Unite şi de peste hotare”. ^[25]Stanislav Lunev and Ira Winkler, Prin ochii dușmanului: autobiografia lui Stanislav Lunev (Washington, DC: Regnery Publishing, 1998).

Ronald Radosh, un fost marxist şi activist în timpul mişcării anti-vietnameze de război, a recunoscut că “intenţia noastră nu a fost niciodată aceea de a pune capăt războiului, ci să folosim sentimentul anti-război pentru a crea o nouă mişcare revoluţionară socialistă acasă”. ^[26]Robert Chandler, așa cum a fost citat de Robert Chandler, “Lumea Umbrei: Răsăritul Rusiei, Noua Stânga Globală şi Islamul Radical” (Washington, D.C .: Regnery Publishing, 2008), p. 389.

Cea de-a treia mişcare majoră anti-război a avut loc la începutul anilor 1980, când Statele Unite au desfăşurat strategic rachete nucleare cu rază intermediară de acțiune în Europa. Protestatarii  anti-război au solicitat ca atât Uniunea Sovietică, cât şi Statele Unite să-şi limiteze arsenalele nucleare, și în 1987 a fost creat Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (INF). Dată fiind lipsa libertății de exprimare și a transparenței politice în blocul sovietic, termenii tratatului au putut fi efectiv garantați doar în vestul democratic. După Războiul Rece și începerea Războiului Împotriva Terorismului, organizațiile cu legături de stânga comuniste sau radicale au continuat să joace un rol major în conducerea mișcării americane anti-război. ^[27]“Raportul AIM: Comuniștii conduc Mișcarea Anti-Război,” Acuratețea în mass-media, 19 februarie 2003, https://www.aim.org/aim-report/aim-report-communists-run-anti-war-movement.

Comuniștii au depus de asemenea eforturi pentru a deturna mișcarea americană pentru drepturile civile. Începând cu sfârşitul anilor 1920, Partidul Muncitoresc Comunist din America a crezut că există un mare potenţial de revoluţie în rândul americanilor de culoare. ^[28]John Pepper (Joseph Pogani), Problemele Negrilor Americani (New York: Workers Library Publishers, 1928), Archiva Marxistsă pe Internet, accesată pe 17 April,  2020, … Continue reading

Un manual de propagandă comunist, publicat în 1935, “Negrii într-o Americă Sovietică”, a propus o revoluţie rasială în sud, inclusiv înființarea unei Republici Negre, care să fie combinată cu revoluţia proletară generală. ^[29]James W. Ford și James S. Allen, Negrii dintr-o Americă Sovietică (New York: Workers Library Publishers, 1935), 24–30.

În anii ’60, elemente ale mişcării pentru drepturile civile din Statele Unite au primit sprijin din partea partidelor comuniste ale Uniunii Sovietice şi Chinei. Mișcarea extremistă de Acțiune Revoluționară și Partidul Panterele Negre Maoist au fost sprijinite sau influențate direct de PCC. În vara anului 1965, mai multe orașe americane au fost devastate de revolte. După ce Leonard Patterson s-a retras din PCSUA, el a mărturisit că insurecţia şi revoltele în rândul afro-americanilor s-au bucurat de sprijinul puternic al partidului. Atât el, cât şi secretarul general al PCSUA, Gus Hall, au fost la Moscova pentru a fi instruiţi. ^[30]Leonard Patterson, “M-am antrenat în Moscova pentru Revoluția Neagră”, Purtătorii de cuvânt ai Societății John Birch, video postat de YouTube de Swamp Yankee, pe 20 august, 2011, … Continue reading

Indiferent dacă este vorba de structura lor organizatorică sau de programul ideologic, Panterele Negre au privit PCC drept modelul lor, cu sloganuri precum cele ale lui Mao “puterea politică creşte din ţeava armei” şi “toată puterea aparţine poporului”. Cartea roşie mică a lui Mao a fost o lectură obligatorie pentru toţi membrii. La fel ca şi PCC, Panterele Negre au susţinut o revoluţie violentă. Unul dintre liderii săi, Eldridge Cleaver, a prezis în 1968 un val de teroare, violenţă şi război de gherilă. La numeroase întâlniri, participanţii fluturau Cartea roşie mică, imitând Gărzile Roșii care făceau același lucru în China. ^[31]G. Louis Heath, ed., Afară cu porcii! Istoria și Literatura Partidului Panterelor Negre (Metuchen, NJ: Scarecrow Press, 1976), 61.

Mișcarea pentru drepturile civile a adus cu succes relațiile de rasă în discuții publice și a ajutat americanii să vindece unele dintre cele mai profunde divizări prin mijloace pașnice, precum legislația, demonstrațiile, boicoturile și educația. Cu toate acestea, revoluționarii de stânga au continuat să folosească conflictul rasial ca punct de plecare pentru agendele lor radicale. ^[32]Thurston Powers, “Cum ‘Viețile Negrilor Contează’ aduc înapoi marxismul tradițional” The Federalist, 28 septembrie, 2016 … Continue reading

*****